Ţara oglinzilor strâmbe

România de azi e dezorganizată, haotică, la mâna bunului plac şi a minciunii instituţionalizate. Orice iniţiativă, orice analiză şi, în general, orice ins care încearcă să se adapteze civilizaţiei româneşti trebuie să înveţe mai întâi excepţiile, abaterea de la o normă minimă de convieţuire, în numele unui succes îndoielnic.

Vrei să obţii un act? Eşti obligat ori să apelezi la o cunoştinţă, ori să ungi osia. Eşti bolnav? Musai să-i înlături pe ceilalţi, ori să ungi osia. Vrei ca fiul tău să "înveţe" mai bine? Ori te ocupi tu personal cu asta, ori ungi osia. Ai o afacere, cât de mică? O închizi şi fugi cu banii, ori ungi osia. În general, România nu oferă, la nivel instituţional, un drum drept, simplu, ori eficient. Am aflat că nişte cetăţeni de toată isprava din comuna Marginea s-au hotărât să-şi reconstruiască singuri un pod şi să-şi asfalteze drumul, pentru că autorităţile n-au mişcat un deget, de anul trecut, din iulie, când vechiul pod a fost distrus la inundaţii. Acum sunt daţi în judecată de Direcţia Apelor Siret, pentru că n-au lăsat statul să-şi bage picioarele în ea de treabă.

Bunul simţ se revoltă. Autoritatea locală s-a acoperit de hârtii. Recunoaşte că nu a reuşit să refacă o documentaţie tehnică în jumătate de an, dar nici nu îngăduie ca oamenii să se descurce singuri. Armate de băgători de seamă se activează, ca la ordin, să bage beţe-n roata unei activităţi fireşti. Când e vorba să pună piedici, funcţionarii statului devin ingenioşi. Documentaţia procesuală ar putea câştiga locul întâi la sprint. Legi, paragrafe şi instrucţiuni ies din umbra-ntunecoasă a sertarelor pentru a le acoperi neglijenţa ori nepăsarea. E tot o situaţie precum cele descrise mai sus şi care caracterizează psihologia populară a lui "nu se poate". Ambele părţi sunt în pierdere, iar cetăţeanul îşi pune problema dacă să nu lase totul baltă sau… să ungă osia.

Acesta e tipul de împotrivire generalizată la orice iniţiativă dimpreună cu incapacitatea instituţională a statului de a răspunde cetăţeanului repede şi bine. Îl regăsesc, cu o stupoare crescândă, în povestea postacilor care au fost plătiţi să distrugă orice discuţie civilizată, să pârjolească holdele discuţiei şi să otrăvească fântânile ideilor. Deşi acşti indivizi îşi câştigau banul cinstit (sau aproape cinstit, că erau plătiţi şi "din mână", sporind evaziunea fiscală), rezultatul muncii lor a maculat spaţiul public. Au avut succes, şi ei, şi comanditarii. E tot mai greu să găseşti un mediu nedogmatic, unde să practici arta subtilă a polemicii. Cu munca lor obscură, neobosită, postacii de partid se pot întoarce mândri în societatea pe care au mai blocat-o o dată. Repet: nu încetăm să reparăm greşeli şi grozăvii trecutului, deşi ele nu mai dispar. Devin o cutumă, o tradiţie, un pattern românesc, de care trebuie să ţii seama înainte de a începe lucrul, irosindu-ţi timpul.

Astfel, când ridicăm ochii din faţa ecranului, vedem spectacolul tot mai haotic în care singura vinovată e capra vecinului. În hărmălaia generală, ideile bune sunt mai proaste decât ideile proaste, iar cinstea e tot una cu ruşinea. Nu observ nici măcar un singur punct comun, un singur început, o direcţie consensuală. În această luptă pe care fiecare pare să o ducă pentru sine însuşi, cea mai mare piedică e celălalt. El de ce face ceva? De ce trăieşte? Şi nu putem merge înainte până nu-l călcăm pe cap.