Succesul lui Solomon

În cele din urmă, succesul lui Alexandru Solomon se bazează, ca şi în cazul regizorilor artistici, tot pe talent.

Eu încă merg la cinematograf. În fond, cu 8 - 10 colegi de sală, văd filmele ca acasă! La „ultimul Tarantino", eram vreo 15 şi mi s-a părut cam înghesuit. Şi, totuşi, la spectacolul de gală cu „Kapitalism - reţeta noastră secretă", sala de 900 de locuri a cinematografului din urbea mea era arhiplină - majoritatea spectatorilor era formată din tineri şi foarte tineri.

N‑am mai văzut atâta lume la cinema de la „4, 3, 2...", dar Mungiu tocmai luase premiul cel mare la Cannes şi e şi ieşean pe deasupra. Sigur, eu am fost la spectacolul de gală, în prezenţa regizorului, dar filmul a continuat să facă sala plină şi în zilele care au urmat. Mă tot întreb de ce are atât de mult succes Solomon cu documentarele sale, pentru că zilele trecute am repetat o experienţă pe care o mai avusesem acum câţiva ani la lansarea filmului despre „Europa Liberă".

Poate datorită „unicităţii" sale în cadrul noului val? Se poate, în fond, la „artistici" e înghesuială mare - Mungiu, Cristi Puiu, Nae Caranfil, Porumboiu, Radu Muntean şi încă alţii pe atât -, în vreme ce la documentarul de lung metraj, Solomon pare să alerge de unul singur. Şi produce! Cinci filme în ultimii şase ani, din care cele trei ce alcătuiesc un fel de saga a comunismului şi, cu ultimul, şi a post-comunismului.

În ciuda prejudecăţilor noastre, să intereseze totuşi atât de mult - şi un public atât de majoritar tânăr şi foarte tânăr - lumea pe care unii nici n-au prins-o şi lumea aceasta nouă şi colcăitoare, ce se naşte cumva cu forcepsul? Probabil, dar nici acest argument n-ar fi îndeajuns. Cum nici nu cred că toată tinerimea aceasta venise la film ca să afle „reţeta noastră secretă" de facere a capitalismului - oricum, e depăşită, a fost valabilă doar în primii ani ai naşterii sale, acum, sunt deja mai multe şi mai complicate, că trebuie ajuns la onorabilizarea averilor!

Cred că succesul lui Solomon se bazează fundamental pe ceva ce ţine chiar de arta sa regizorală, nu doar de factorii conjuncturali. Deci, care ţine de talent. Vorbim de talent la un documentarist? De bună seamă, de la alegerea temei şi a viziunii de tratare - domenii în care Solomon are fler cât casa - şi până la utilizarea celor două unelte eminente ale documentaristului, mă refer la decupaj şi la montaj. „Kapitalism..." poate servi drept lecţie pentru toate aceste dimensiuni. Tema nu avea cum să nu fie atractivă, toţi suntem interesaţi de „bogaţii noştri". Viziunea, îmbibată de umor de mare fineţe, şi în imagine şi în comentariu, e la rândul său prietenoasă. Ultimul lucru pe care l-ai putea găsi aici ar fi militantismul gen Michael Moore, mie complet antipatic.

Solomon nu judecă şi nu condamnă, se mulţumeşte să prezinte cu discretă ironie. Personajele sale câştigă sau pierd pre limba lor. Dar nici să ne imaginăm că ar fi obiectiv! Nu există obiectivitate acolo unde vorbim despre creaţie. Diferenţa dintre un regizor de film artistic şi un documentarist nu stă în subiectivitate - obiectivitate, ambii sunt la fel de subiectivi, doar că ultimul lucrează „cu materialul clientului". L-am întrebat pe Solomon dacă îl tentează filmul artistic. Încă nu ştie. Cred că n-ar avea probleme de adaptare!