Străino-românii şi româno-străinii României

Iau nişte notiţe din mass-media şi mă bucur ca un copil. Poate ştiţi că bucuria copilului e curată ca ”zăpada meilor”, care se aşterne uşor, întârzâiat, pe la începutul primăverilor. Dar e şi spontană, totală, nu e ca bucuria maturilor, mai elaborată, mai circimspectă, în care se poate strecura ca ingredient şi o umbră de îndoială.

Cum să nu mă bucur când văd că ţara mea este iubită, apreciată, sau chiar compătimită de către străini? Nu vă grăbiţi, nu de străinii pe care i-am vrea noi, nu de liderii influenţi de pe mapamond, aflaţi într-o stare de inamiciţie generală, incapabili şi neinteresaţi să exporte aprecieri şi prietenie către ţările mai mici,  ci de oameni simpli, neimplicaţi în politică. Nu e foarte mult, dar e important pentru moralul românilor, mai ales azi, acum.

Când iau notiţe, sunt de-a dreptul uimit. Constat că, în timp ce unii români îşi ponegresc propria ţară ori de câte ori au prilejul, luându-i în braţe chiar pe inamicii ei, un străin o laudă, cu sublinierea că e şi dezinteresat. În timp ce românul, în general, priveşe satul românesc ca pe o ruşine, sau chiar calamitate, vin străini  din Vest care îl văd ca parte a unei ”civilizaţii rurale autentice”, de care trebuie să fim mândri. Alţii nu mai au aşa ceva, şi regretă, sau au nostalgii. Oare stăm bine cu văzul? Dar cu celelalte simţuri?

„România nu are prieteni”

După două decenii de trai în România, unul din aceşti străini spune negru pe alb: ”Poporul român e ca un copil al nimănui”. Sau: ”România nu are prieteni şi din cauza clasei politice care nu poate exista fără să-şi bată joc de propriul electorat”. Nu are prieteni nici între vecini, mai spune. Rostite de un demonstrant român, sau ziarist, aceste cuvinte nu ar mai avea niciun impact, dar aparţinând unui străin au darul să te trezească complet, conform îndemnului din primul vers al Imnului naţional.

Este impresionant cât de mult poate un străin să iubească România, şi cât de puţin putem unii dintre noi să facem acelaşi lucru. Dar, pentru noi, ceilalţi, acest adevăr mai este cumva: îngrijorător, deprimant, chiar revoltător.

Acelaşi străin este îndrăgostit de Maramureş, dar mai ales de Săpânţa, cu un cimitir unde românii râd, în felul lor, de propria moarte. Unde mai întâlneşti aşa ceva? Noi am uitat de Săpânţa, dar un străin vine şi ne trage de mânecă: ”Uite ce comoară aveţi voi aici!”

Cum i-ar fi stat ”Cimitirului vesel” dacă ar fi fost inclus pe un traseu turistic gen ”Descoperă minunile României”, care să mai cuprindă Delta Dunării, Mânăstirile Moldovei, locurile de naştere numite Eminescu şi Enescu, Roşia Montană, încă românească, Sarmisegetuza, Cazanele Dunării, fără a se uita mitul lui Dracula? Desigur, acest traseu, neînfiinţat aproape un sfert de secol de guvernări care îşi schimbă culorile precum frunzele codrilor - toamna, este incomplet.

Titlul de „român adevărat”

Străino-românul respectiv se miră că România mai e în viaţă, că a rezistat în urma unei istorii atât de zbuciumate, că acesta ar fi un adevărat miracol. Mă mir şi eu, şi cred că mulţi, foarte mulţi români o fac. El se gândeşte la ţara mea, ca la ţara lui, iubindu-le deopotrivă pe amândouă. Atitudinea lui este pentru sufletul meu un fel de medicament. Încep să simt că nu mai sunt ”copilul nimănui”, cum l-a numit el pe poporul român, mai ales cel de azi.

De ce l-am numit ”străino-român” pe acest roşcovan din Irlanda? E singurul mod în care ar putea fi omagiat pentru sentimentele sale atât de generoase. În timp ce la nivel înalt se oferă ”Steaua României”, inclusiv celor care ponegresc ţara în care trăiesc, noi, cei care iubim necondiţionat România, îi acordăm titlul de ”român adevărat”, cea mai înaltă distincţie neoficială care se poate oferi, în opinia noastră.

Acelaşi titlu l-am acorda şi unui neamţ, primul român la origine, născut la Sibiu, ales în Bundestag. Ce declară el merge iar direct la sufletul omului de pe aceste meleaguri: ”Imaginea publică a României în Germania este mai negativă decât ar trebui să fie”. O declaraţie din proprie iniţiativă, născută din propriile convingeri. Au urmat şi câteva ”to do”-uri în această privinţă.

O asemenea voce s-ar fi putut împleti de minune cu cea a unui posibil înalt demnitar român, care  provenea din minoritatea germană, şi tot din zona Sibiului. Dar nu a fost să fie aşa! Mai mult, de curând, conform unei tradiţii nefaste la politicienii români, umblăm la biografia fostului candidat, doar-doar vom găsi un nod în papură, considerată de unii... penală. Noroc că parlamentarul german nu trăieşte în România, altfel i s-ar fi căutat şi lui ceva asemănător.

România, o adunătură de tabere

Aşadar, asistăm la un fenomen ciudat în România, unde se înmulţesc două tabere: una a străino-românilor, avându-l drept şef pe prinţul Charles, care preţuiesc şi iubesc România, iar cealaltă –  a româno-străinilor, născuţi şi trăiţi în această ţară, care se comportă exact pe dos.

La acestea se adaugă alte tabere, aflate faţă în faţă: cea care vrea salvarea Roşiei Montane, cu cea care nu doreşte aşa ceva; cea care vrea eutanasierea câinilor, cu cea care doreşte altceva; cea care susţine că lui Arşinel trebuia să i se dea un rinichi, cu cea care zice că nu; cea care zice că Saizescu trebuia dus la Bellu, cu cea care a zis ba.

Apoi, din categoria ”mai vechi”: cea care a susţinut că preşedintele trebuia să meargă la înmormântarea lui Cioabă, cu cea care a zis ”ce-a căutat acolo?”; cea care a susţinut că legea română trebuie respectată şi de către secui, cu cea care a spus că e mai bine să îi lăsăm în pace, cea care a susţinut retragerea medaliei lui Tokes, cu cea care a spus ”mai vedem”; cea care a susţinut că preşedintele l-a insultat pe rege, cu cea care a spus ”nu e adevărat!”, iar lista poate continua.

O bună parte din cei menţionaţi pot fi numiţi tot româno-străini. Ei nu iubesc România ca prinţul Charles, ca noul parlamentar german, ca Raed Arafat şi atâţia alţii. Ei îşi iubesc doar partiduleţul şi buzunăroiul.

România este divizată în toate problemele care o privesc. Să sperăm ca din două tabere să nu se facă nouă, apoi nouăzecişinouă... Până nu e prea târziu, vorba poetului, ”Deşteaptă-te, române!”.