Ştiţi care-i cea mai periculoasă meserie din România? N-aţi ghici în veci!

E greu să fii funcţionar! FOTO Costel Crângan

Dacă v-aţi întrebat vreodată care-i cea mai periculoasă meserie din România şi, purtaţi de valul logicii, aţi oscilat între crescător de vipere, miner şi pompier, aflaţi de la mine că v-aţi înşelat amarnic. Raportat la dinamica salarială (asta ca să folosesc o sintagmă îndelung malaxată prin instituţiile româneşti) meseria cu cel mai mare risc de tragedii/nenorociri/drame este cea de funcţionar la primărie. Mai cu seamă la o primărie rurală.

Conform raportului prezentat la începutul anului 2018 de Curtea de Conturi, pentru „sporul pentru condiţii periculoase şi vătămătoare” s-au tocat în România, într-un singur an, nu mai puţin de 12 milioane de lei, fără ca primarii care au aprobat aceasta majorare cu 15% a lefurilor conţopiştilor din subordine să demonstreze cumva în ce a constat pericolul grav ce-i păştea pe contabili, secretari, casieri, agenţi agricoli sau viceprimari.

De altfel, provocat de concluziile inspectorilor de Conturi, l-am chestionat în problemă pe un astfel de primar, iar răspunsul a fost halucinant: „Păi, e greu, domnule, să munceşti cu actele, să lucrezi cu oamenii, să te bâzâie mereu telefoanele. Habar nu aveţi cât de dificilă e munca la primărie!”. Aha. Nu mi-aş fi închipuit.

La replica mea cum că exact asta mi se întâmplă la muncă şi mie – adică plătitorului de taxe din banii căruia se acoperă sporul funcţionarilor pentru condiţii periculoase închipuite (doar că eu nu primesc aşa ceva pentru că legea spune că se dă doar pentru mediu toxic, temperaturi sau presiuni extreme sau pericol iminent) -  edilul a fost şi mai tranşant: „Nu se compară, domnule, una cu alta. Sunt şi radiaţii de la mobile în primării şi câte şi mai câte”. „Mai exact ce?” – am replicat, după care a urmat o tăcere mare cât o imensă ruşine, apoi obişnuitele scuze de genul „păi, dacă toată lumea dă, noi de ce să nu dăm?” sau „şi oamenii noştri vor bani mai mulţi” etc. Ca-n sloganul socialist: fiecăruia (din sistemul bugetar), după nevoi!

Carevasăzică, avem de-a face, în povestea asta jenantă, cu o combinaţie spectaculoasă dintre filosofia oii şi filosofia măgarului. Recte, dacă un măgar de primar decide că nu-i nicio problemă să bage adânc mâna în bugetul public pentru sporuri închipuite (dar cu efecte garantate la alegeri, căci agenţi electorali mai buni decât angajaţii primăriei cu greu poţi găsi), alţi edili cu apucături asemănătoare îl urmează ca oile, pe principiul unui „must have” ce n-ar trebui să se manifeste niciodată în gestiunea fondurilor publice.

Pauză la sintagma „n-ar trebui”. În România n-ar trebui să se întâmple multe. N-ar trebui ca un om care-a muncit 30 de ani cu salariul minim pe economie să iasă la pensie cu exact aceeaşi sumă pe care o ia, ca pensie socială, un beneficiar de venit minim garantat ce n-a lucrat niciun minut nicăieri. N-ar trebui ca pensiile să se calculeze altfel decât pe principiul contribuţiei plătite. N-ar trebui ca persoanele condamnate penal să mai poată ocupa funcţii publice. N-ar trebui ca lefurile de la stat să fie duble faţă de posturile similare de la privat. N-ar trebui ca puşcăriaşii să aibă mai multe drepturi decât pacienţii din spitale. Dar uite că toate acestea se întâmplă.

Trecând peste pauza uşor încruntată, să revenim la riscurile meserie de funcţionar la primărie. Aşadar: opt ore de program pe zi, într-un birou cu încălzire şi aer condiţionat; concediu de odihnă de până la 35 de zile lucrătoare; libere legale cât cuprinde; leafă dublă pentru zilele în care – Doamne fereşte! – o situaţie specială îi cheamă la lucru în zilele libere; tichete de vacanţă; prime de Paşti, Crăciun, Ziua comunei, Ziua femeii etc. (da, se dau în continuare după cum arată Curtea de Conturi!); loc de muncă garantat prin statutul funcţionarului public; venit final net (zice un studiu INS) cu 32-75% mai mare decât funcţiile cu atribuţii similare din firmele private.

Păi, în condiţiile astea, nu-i al naibii de „riscant” să fii funcţionar la Primărie, deci e musai să meriţi însă un spor de 15% la leafă?

P.S: Nu vă îmbătaţi – vorba lui Cosmin Contra – cu apă caldă şi nu speraţi că banii vor fi recuperaţi în urma rapoartelor Curţii de Conturi. Majoritatea deciziilor de imputaţie legate de sporurile salariale sunt anulate în instanţă pentru simplul motiv că – nu-i aşa? – judecătorii nu vor să deschidă o cutie a Pandorei în domeniul acesta. Nu de alta, dar magistraţii se află în topul celor mai „bonificaţi” bugetari, din punct de vedere al mediei sporului net salarial încasat lunar de fiecare salariat.