Ştefan Cazacu, laureat al Concursului „Enescu”, secţiunea violoncel: „Senzaţia aceea pe care o avem când suntem pe scenă şi ne adunăm energia pozitivă nu pot să o exprim în cuvinte”

Ştefan Cazacu (27 ani), a câştigat locul III în secţiunea violoncel a Concursului Internaţional „George Enescu” intepretând în Finală Concertul în si minor pentru violoncel şi orchestră op. 104 de Dvořák, acompaniat de Orchestra Filarmonicii George Enescu, sub bagheta cunoscutului dirijor Nicolas Altstaest.

- La finalul unui lung traseu competitional, Stefan Cazacu a ajuns in finala Concursului International George Enescu si respectiv a fost distins cu premiul al III-lea. Ce are deosebit acest concurs, ce a însemnat el pentru tine, mai ales într-o perioadă cum a fost cea a ultimului an ? Cum te simti ajuns la finalul efortului pe care putini si-l inchipuie pentru a ajunge pe podiumul final ?

- A fost o bucurie că am ajuns până în finală şi am obţinut un premiu. Pot să vă mărturisesc că a fost un an dificil, probabil cel mai dificil din viaţa mea, având în vedere că totul s-a desfăşurat în mediul online. Primele două etape ale concursului au fost înregistrate audio-video, iar după selecţie, semifinala şi finala au avut loc la Ateneul Român, cu juriul în sală. Preşedintele Juriului de violoncel, David Geringas, a anunţat rezultatele pe scena Ateneului Român. Alături de acesta, din juriul de specialitate au făcut parte Myung-Wha Chung, Leonid Gorokhov, Alexandra Guţu, Frans Helmerson, Arto Noras, Jérôme Pernoo, Meehae Ryo, Tsuyoshi Tsutsumi şi Raphael Wallfisch. Jurizarea a fost făcută într-un sistem hibrid: 5 membri ai juriului au fost prezenţi la Bucureşti, urmărind recitalurile finaliştilor în direct, la Ateneul Român, iar 5 au vizionat prestaţiile tinerilor muzicieni prin transmisiune online. După acest tur de forţă nu pot să fiu decât împăcat cu mine, bucuros că am ajuns atât de departe şi mândru că am putut reprezenta România şi cultura românească.

- Cât de mult contează activitatea competiţională pentru un tânăr instrumentist? Este ea complementară cu viaţa de concert sau este mai importantă ?

Fie că este vorba de un concert sau un concurs, atitudinea trebuie să rămână aceeaşi”

- Din punctul meu de vedere nu concursul în sine este cel mai important, ci procesul de pregătire. Concursurile sunt benefice pentru tineri, deoarece astfel ei au oportunitatea de a se afirma şi de a demonstra tot ce au mai bun. Fie că este vorba de un concert sau un concurs, atitudinea trebuie să rămână aceeaşi şi bucuria de a cânta nu trebuie să lipsească.

- Ce oportunităţi oferă câştigarea unui premiu la Concursul Enescu ? Iti va modifica acest eveniment modul in care abordezi cariera violoncelistică ?

Sper că acest premiu obţinut să mă ajute să îmi dezvolt cariera violoncelistică şi în străinătate, nu doar în România.

- Am stat de vorbă mai mult cu ceva timp în urmă, în pregătirea unui proiect online născut în timpul pandemiei, care va fi lansat în această vară, proiect realizat cu sprijnul JTI, de susţinere a artiştilor prea puţin cunoscuţi şi prea puţin ajutaţi de autorităţile publice, în decizia luată la nivel internaţional privind la integrarea activităţilor artistice performative în categoria „neesenţiale”. Proiectul se numeşte COOLsound 2021 - online despre scena independentă românească şi propune susţinerea unor producţii artistice online realizate de muzicieni, actori şi dansatori aflaţi în plină afirmare, cu un repertoriu reprezentativ, deschizând primele pagini ale unui dicţionar online al noilor apariţii din domeniul muzicii clasice, actoriei şi dansului din România. Ai fost unul dintre primii artişti pe care i-am intervievat în acest context în ianuarie 2021, iar povestea începea atunci cu întrebarea cum ai ajuns să faci violoncel?

La început totul era în joacă, după aceea a devenit un pic mai serioasă treaba

- Am început studiul violoncelului la vârsta de 6 ani împreună cu tatăl meu care, din punctul meu de vedere, a avut cea mai grea sarcină cu mine, el fiind profesor atunci la Universitatea de Muzică din Bucureşti. A investit enorm de mult timp şi resurse, pentru că la vârsta aia, sincer să vă spun, mie îmi plăcea să ies afară, ca toţi copiii de altfel, nu prea îmi plăcea să stau să studiez. Anii trecând, am început treptat să conştientizez, să realizez că… de fapt eu chiar cânt la instrumentul acesta. Mi-a luat puţin. La început totul era în joacă, după aceea a devenit un pic mai serioasă treaba şi orele de studiu creşteau chiar dacă eu nu prea voiam. Iar tata plusa: câte jumătate de oră, altă jumătate de oră... Eu nu prea le simţeam, dar el insista : hai să mai plusăm un pic, o să fie bine.

- Cine au fost cei care te-au motivat cel mai mult să rămâi pe acest drum?

- Evident că tata a fost primul, dar şi Răzvan Suma, cu care am şi studiat la Universitatea de Muzică din Bucureşti. O altă persoană căreia îi mulţumesc foarte mult a fost Reinhard Latzko de la Universitatea de Muzică din Viena care – deşi nu am lucrat foarte mult cu el, doar un an şi jumătate – mi-a arătat o cu totul altă perspectivă a instrumentului, a tehnicii şi a gândirii muzicale.

- Cum ai resimţit perioada pandemiei la nivel artistic individual ?

„A fost o situaţie foarte dificilă pentru că nu ştiam ce se va întâmpla”

- A fost un an foarte interesant. Eram în luna februarie, deja avusesem patru concerte şi urma să îl am pe al cincilea. Ne pregăteam foarte bine, eu şi colegii mei, să susţinem un recital de muzică de cameră la Sala Mare a Ateneului, recital care a avut trei amânări, fiind programat în final pe 1 martie. Ăla a fost ultimul concert – dar chiar ultimul – într-o sală de concert cu public. Concertul a ieşit foarte bine. O săptămână mai târziu s-a declarat stare de urgenţă. Pandemia ne-a lovit şi pe noi din plin. Am ajuns acasă, m-am baricadat şi uitându-mă la agendă observam că aveam, totuşi, în vară şi până în vară proiecte, concerte cu orchestra, concerte ca orchestrant, concerte de muzică de cameră. Cum le gestionăm? A fost o situaţie foarte dificilă pentru că nu ştiam ce se va întâmpla, eu tot îmi studiam repertoriul şi, cumva, plusam un picuţ, pentru că aveam diferite concerte de cântat şi am zis că dacă totuşi se dă drumul până atunci eu trebuie să fiu pregătit. Într-un final toate acestea nu s-au mai ţinut, dar răspunsul a venit extrem de târziu – eu deja le studiam, eram pregătit.... A fost o situaţie, să spunem, nenaturală - preferam să studiez cu totul altceva, să mă dezvolt pe mine foarte bine.

- În consecinţă, trebuia să găseşti o soluţie pentru a merge mai departe

- După ce s-au anulat aproape toate concertele, singurele care au mai rămas în picioare fiind cele online, mi-a venit o idee. Acum am timp, de ce să nu profit de timpul acesta… Cam ăla a fost declick-ul pentru mine ca să particip la Concursul „George Enescu”. M-am înscris fix pe ultima sută de metri. A fost o alegere mai mult spontană. Mi-am zis, acum m-am înscris, nu mai am ce să fac, trebuie să studiez şi asta am făcut în timpul pandemiei. Două reprize de studiu în fiecare zi, odihnă, pentru că aveam nevoie şi de un pic de odihnă, şi am încercat, cât de cât, să fac atmosfera pe placul meu – liniştită, cu bun simţ, să mai râd, un film, un serial, pentru că suntem oameni.

- Din câte ştiu, te-ai apucat şi de profesorat în perioada asta…

„Am învăţat foarte multe şi cred că şi asta m-a ajutat în formarea muzicală.”

- Exact. Între timp, eu lucram deja cu doi copii în particular, cred că a fost una din cele mai crunte experienţe – ore online pe telefon, pe whats-up, pe facebook. Din o oră şi jumătate cât lucram nu ştiu dacă înţelegeam ce vorbeau şi ei mă înţelegeau pe mine. Cât despre cântat… a fost o luptă crâncenă. Copiii nu înţelegeau, eu încercam să le cânt, ei când îmi cântau mie eu pur şi simplu ciuleam urechea şi nu auzeam. Din fericire, imediat după ce s-au terminat lunile ele mai dure, am vorbit şi le-am spus că eu nu mai fac ore online, dacă doriţi noi le facem faţă în faţă, pentru că aşa se pierd foarte multe informaţii. Eu nu aud cum cântaţi, nu vă aud sunetul. Contează foarte mult. Cam aia a fost cea mai întunecată perioadă a anului 2020, după care vreau să cred că a mers din ce în ce mai bine: concerte în aer liber, ne bucuram de o gură de aer curat, o plimbare prin parc să ne mai aerisim creierii, că şi statul închis între patru pereţi nu este cel mai sănătos… Iar din luna septembrie 2020, am făcut o alegere foarte bună – cei doi copii cu care lucram erau la Lipatti şi chiar, dacă tot am stat atâta timp predând, chiar am simţit o atracţie şi am spus că vreau să mă duc să devin profesor la liceu, iar asta s-a întâmplat. Am învăţat foarte multe şi cred că şi asta m-a ajutat în formarea muzicală. Ei trebuiau să înveţe ceva de la mine, eu trebuia să mă gândesc de două ori înainte să spun ceva şi cu ocazia asta, o idee pe care acum un an o gândeam strict într-un fel, acum deja o gândesc în două, trei feluri. Nu numai pe ei îi ajutam, m-a ajutat şi pe mine enorm de mult. De regulă eu încerc să rămân o persoană pozitivă’ (nu numai la COVID), pozitivă ca atitudine şi îmi place tot timpul să gândesc pozitiv, niciodată nu privesc partea goală a paharului, ci pe cea partea plină. Este o chestie care pe mine mă ambiţionează cumva. Va fi mai bine mâine, poimâine, chiar sper şi cred că va fi mai bine.

- Cum ai aşteptat această perioadă de deschidere ?

- Viitorul ce putea să îmi rezerve – să cânt din nou în sală, să mă bucur împreună cu colegii muzicieni de public în sală, de concerte reuşite. Senzaţia aceea pe care o avem când suntem pe scenă şi ne adunăm energia pozitivă nu pot să o exprim în cuvinte, dar este o energie care se degajă şi pur şi simplu. În viitor, pentru mine cel puţin, îmi doresc să cânt cât mai mult cu orchestra, îmi doresc să ţin masterclass-uri, să pot să învăţ mai departe, să mă dezvolt în domeniul muzicii de cameră, şi într-o oarecare măsură şi în cea de orchestră, dacă îmi mai permite timpul. Încerc să fac cât mai multe. Îmi place să mă bucur de ce am în jur, de viaţă şi mi-am dorit să se întâmple cât mai repede să ne fie iar bine, să fim sănătoşi şi să vă bucuraţi dumneavoastră şi noi de muzica pe care o să o creăm în săli.

ŞTEFAN CAZACU – violoncelist (n. 1994, Bucureşti)

Născut în anul 1994, Ştefan Cazacu şi-a început formarea muzicală la vârsta de 6 ani, alături de tatăl său, cunoscutul violoncelist Marin Cazacu. A urmat studiile de licenţă şi de master la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, la clasa unui alt important violoncelist român, Răzvan Suma. Graţie bursei Erasmus oferite de Uniunea Europeană, şi-a completat studiile de master la Universitatea de Muzică din Viena (Universität für Musik und darstellende Kunst Wien/ University of Music and Performing Arts Vienna). A participat la cursuri de perfecţionare susţinute de apreciaţi violoncelişti pe scena muzicală internaţională, precum Reinhard Latzko, Wolfgang Boettcher şi Frans Helmerson.

Talentul său a fost răsplătit prin numeroasele premii obţinute în diverse competiţii naţionale şi internaţionale: Premiul I la Concursul Internaţional de la Liezen - Austria (2008), Premiul I la Concursul Antonio Janigro – Croaţia (2008), Marele Premiu la etapa naţională a Concursului Eurovision Young Musicians (2010 - Bucureşti) ş.a.

A susţinut recitaluri în România, Olanda, Israel, Austria, Ungaria, Germania şi a colaborat ca solist cu toate orchestrele simfonice din România, dar şi cu Filarmonica din Chişinău sau cu Orchestra de Tineret din Alicante (Alicante Youth Orchestra). Printre dirijorii cu care a cântat se numără Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Cristian Măcelaru, Camil Marinescu, Theo Wolters.

Din anul 2011, Ştefan Cazacu colaborează constant cu ansamblul Violoncelissimo, creat de tatăl său, Marin Cazacu, în anul 1992. Alături de Violoncelissimo, Ştefan Cazacu a cântat în străinătate, în mari oraşe ca Bruxelles sau Washington DC, dar şi în ţară, la Bucureşti, Iaşi, Timişoara ş.a.