Sloganuri electorale

Cum alegerile bat la uşă, e cazul să analizăm cu atenţie sloganurile electorale ale principalelor partide, acelea pe care sondajele le dau ca probabile parlamentare, lăsând deoparte PRU sau Alianţa pentru România, două din cele mai vocale, care, oricum, nu vor intra în parlament.

Trei caracteristici au, în opinia mea, aceste slogane: penuria ideilor, generalităţile şi inexistenţa unei adrese clare şi precise. Cele trei caracteristici sunt reductibile la un numitor comun: indiferent de culoare, partidele se adresează tuturor şi nimănui. Mi se pare neîndoielnic că nu sunt opera unor meseriaşi în comunicare. Şi nu cred că banii sunt neapărat cauza principală, chiar dacă un adevărat profesionist e foarte scump, ci voga stupidă în societate, ca şi în partide, a concepţiei că n-avem nevoie de profesionişti. Ce, la o adică, nu ne pricepem şi noi? Uite că nu vă pricepeţi! În alegerile precedente, erau invitaţi specialişti străini sau se recurgea la sociologi români cu experienţă. Viitorii parlamentari aveau ei înşişi experienţă. Nu erau juni cu caş la gură propuşi de stradă, nici octogenari care declară candid că vor să înveţe politica practicând-o. Accidente de felul acesta s-au produs ceva mai demult. De pe vremea când doi cântăreţi de muzică populară au devenit parlamentari. Doar că astăzi par să fie monedă curentă. S-ar zice că în 2016, surzii candidaţi (cărora, paradoxal, le-ar face bine un dram de muţenie!) îşi dau mâna cu orbii lor companioni electorali întru acelaşi dispreţ faţă de profesionalism.

„Luptăm pentru România!“

Să luăm sloganurile pe rând. Cel mai şocant este al UDMR. E adevărat că şi cel mai imaginativ. „Salvaţi Transilvania de Bucureşti!“ Sâmburele iredentist i-a supărat pe mulţi. Dar mai e o problemă: sloganul era, poate, potrivit pentru alegerile locale din primăvară, dar pentru cele parlamentare din toamnă, e ilogic: parlamentarii îşi fac veacul la Bucureşti, nu în Trei Scaune, şi îmi vine greu să cred că îşi vor putea ţine promisiunea, înecaţi în masă de regăţeni şi de moldoveni din Senat sau din Cameră, aşa că apelul la maghiarii de peste munţi e o pură ipocrizie. O pasare a responsabilităţii.

„Luptăm pentru România!“, exclamă PMP Luptă fiecare pentru ce poate, unii pentru câteva judeţe, alţii pentru întreaga ţară. Mă aşteptam de la liderul PMP la mai multă inteligenţă politică. Astăzi era cu siguranţă mai potrivit sloganul cu care a câştigat ieri Primăria Generală, şi, încă, plecând de la 2%, nu de la 4%: „Păzea că vine!” Mai ştii, poate că speria câteva procente de antibăsescieni. Banal, cât încape, sloganul cu iz comunist repetă dragostea societăţii luptei de clasă pentru limbajul belicos: luptă, front şi restul.

„Redăm România românilor!“, se umflă în pene domnii de la ALDE. Ce mai pretenţie psihanalizabilă! Una din două: sau îşi închipuie că România e a lor sau că sunt capabili a o lua din mâna duşmanului (naţional, nu de clasă, să fie clar) şi a o retroceda poporului român. ALDE îşi apără sărăcia şi nevoile, şi neamul, vârând în minţile românilor ideea că ţara a fost scoasă vânzare, cu pământurile, viile, pădurile, fabricile şi uzinele ei cu tot şi că doar ei o pot salva. Dar cine era la putere cînd se petrecea nenorocirea? După salvamontişti şi salvamari, avem, iată, politicieni care salvează naţia însăşi sau ce a mai rămas din ea după ce tot ei au dus-o la pierzanie. Să rîdem sau să plângem?

„Îndrăzneşte să crezi în România!“

Culmea lipsei de imaginaţie o descoperim în sloganurile aproape identice ale primelor două partide, PSD şi PNL: „Îndrăzneşte să crezi în România!“, sună imperativul lui Liviu Dragnea şi compania; „Îndrăzneşte să crezi în România condusă de oameni cinstiţi!”, sună imperativul Alinei Gorghiu şi compania. O mică notă de sinceritate e în avantajul celor dintâi: cel puţin, nu pretind a fi cinstiţi. În rest, nu prea văd de ce ar trebui să mi se recomande să cred în România. Sigur că şi eu şi atâţia alţii credem în România. Doar că, peste o lună, de când scriu aceste rânduri, nu vom fi puşi să alegem România, ci pe candidaţii partidelor, care, chiar dacă ei şi-or fi închipuind asta, nu sunt România. Nu era mai cinstit să ne roage să credem în ei? Asta, da, îndrăzneală!

USR-ul lui Nicuşor Dan, băiatul ăsta nici nume de familie nu are, apreciază că „vom obţine 15%“, umflându-se în pene, ca şi cum numărul ar trebui citit invers: „USR, în sfârşit (,) ai cu cine!“ Mă îndoiesc că nişte politicieni care socotesc că ortografia este facultativă ar fi cei aşteptaţi pentru salvarea... Lăsând virgula deoparte, ca să nu mă luaţi drept un filolog exagerat, ca profesorul de latină de odinioară care îşi concedia servitoarele fiindcă nu vorbeau corect gramatical, voi spune că nu am nici cea mai mică iluzie că jumătăţile de politicieni ca Vlad Alexandrescu sunt cei pe care mi-i doresc în parlament, chiar şi în lipsa altor combatanţi (care e expresia franceză, chère Clotilde Armand?) demni de luaţi în seamă.