Silicoane, liposucţii şi alte dovezi de dragoste

Nu-ţi creşte inima când vezi că medicii specialişti în chirurgie plastică şi estetică au mai mulţi clienţi decât toţi oreliştii, diabetologii şi ortopezii la un loc? Suntem o ţară de frumoşi foc!

Sincer, cred că ştiu mai multe persoane care s-au operat estetic decât oameni care au lăsat doar natura să-şi facă de cap. Nu critic deloc acest aspect, dimpotrivă, am spus mereu că, dacă aş fi avut suficienţi bani, mi-aş fi făcut şi eu vreo doua, trei... hai, paişpe retuşuri, ca să arăt mai acătării. N-am putut să nu constat, însă, că mulţi se operează nu ca să se holbeze la ei înşişi cu drag, în oglindă, ci numai ca să se uite alţii cu drag la ei. N-am spus că asta e o greşeală. Doar că, uneori, motivele pentru care oamenii îşi decupează anumite părţi ale corpului sunt ciudate, asta ca să mă exprim elegant.

Cu gura mare şi mintea, după buget, mică

Într-o zi, Monica a venit la o întâlnire cu gaşca noastră, ca de obicei. Avea buzele cât cauciucurile de la bicicletă. Am urât instantaneu toate albinele din lume, am crezut că biata fată şi-a băgat capul în stup, iar gazdele i-au oferit un tratament gratuit cu venin. Ea ne-a dezvăluit că şi-a injectat colagen în bot, ca să fie chipurile mai senzuală. Pentru că asta îi indicase noul ei iubit, un idiot musculos care juca în nu ştiu ce echipă de fotbal din divizia Ţ, un fel de FC Arţarul Liber, ceva de genul ăsta. Omul avea bicepşi, tricepşi, precum şi alţi muşchi despre care n-am dorit să aflăm, am întrerupt-o pe Monicuţa noastră la timp, ca să nu auzim lucruri care ne-ar fi cărat după aia la psihoterapie, ani de zile.

Evident, după ce i-a tra... după ce a necinstit-o de două ori, golgheterul din comuna Gheboasa a părăsit-o pe duduia care investise atâţia roni în guriţa ei. Asta n-ar fi fost nimic, dar o săptămână mai târziu, când s-a mai oprit din boceală, ea a cunoscut un domn şarmant şi deştept, patronul unei firme fantomă. Dar cum Monica nu era genul de femeie care se sperie de fantome, s-a îndrăgostit de el pe loc, hocus-pocu! Poanta era că omul avea o mică obiecţie: buziţele ei i se păreau cam prea umflate, mmmnnţţ, cam nasol. Ea i-a explicat că o să-i treacă, sunt doar injectate cu ceva, absolut temporar, iar el s-a scârbit instantaneu, de zici că pupase din greşeală un vierme de mătase. I-a spus că el, prin firea lui, nu poate face amor cu o femeie care nu are totul natural în corpul ei. „Plombele şi dinţii de porţelan se pun?“, am întrebat-o noi după aia, când ne-a povestit tărăşenia. Speram s-o mai scoatem din tânguiri, dar n-a gustat poanta.

Silvia a dispărut la un moment dat vreo trei luni, o puseserăm toţi pe lista poliţiei, am crezut că au furat-o traficanţii de organe. A reapărut ca o garofiţă, la un moment dat, îmi venea să-i trag o geantă-n cap, de nervi că ne-a pus pe jar. Ne-a povestit că a fost în Mexic, la o prietenă. Noi am întrebat-o ce i-a făcut Esmeralda aia, deoarece aluniţa ei, care era pe barbă, e acum pe nas. Ea o ţinea pe-a ei, că din cauza soarelui i s-a întins pielea, că nu ştiu ce. Era clar că făcuse un lifting glorios, dar nici dacă ar fi recrutat-o CIA n-ar fi fost mai secretoasă.

Iar Oana a venit din acelaşi Mexic (acolo, o operaţie estetică te costă cât o răzătoare de inox) fără burta ei de care ne ataşaserăm sentimental, vă spun drept. Avea 125 de kile când a plecat, dar la Arrivals, la Otopeni, avea numai 100, era o silfidă. Bun, am întrebat-o ce-a făcut, ce-a dres. A căscat nişte ochi cabotini, nici usturoi nu mâncase, nici gura nu spunea minciuni sfruntate. A zis că a ţinut regim, că găsise ea un guru pe-acolo care o învăţase cum să slăbească prin puterea minţii. I-am spus, cu gingăşie, că în nouă zile, cât lipsise ea, nimeni nu slăbeşte 25 de kile, nici dacă aleargă la maraton, mănâncă numai corcoduşe şi are treişpe guru din ăia care-i spun să gândească pozitiv. A dat din umeri, ne-a spus cu tupeu că probabil ea e un miracol medical, deşi ne prinseserăm cu toţii că făcuse o liposucţie de toată frumuseţea. Aşa se explica faptul că nu mai avea burtă (atât de mare), în schimb guşa şi fundul erau la locul lor – săraca, se operase şi ea de cât o ţinuse bugetul.

Într-un final, a dat-o de gol presupusul ei iubit, un tip de care Silvia se amorezase feroce şi spera ca, după această superbă liposucţie, totul să se transforme într-o minunată poveste de dragoste. El s-a îmbătat ca un por... ca un bărbat normal, la una dintre petrecerile noastre. Atunci, ne-a spus că Silvia zburase la Tijuana (o costase mai mult avionul decât cârpelile medicale) ca să slăbească „natural“, adică de mâna omului, nu prin înfometări absurde. Asta înţelegea ea prin „natural“. Evident, ipochimenul de care se îndrăgostise n-a vrut-o nici după aia, niciun bărbat nu vrea o femeie care cântăreşte un chintal, decât dacă ea e celebră sau mai cântăreşte şi vreun miliard prin conturi.

Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe dalta

Ştiu un bărbat care şi-a pus silicoane în fese. Am plecat cu toţii de la premisa că e gay sau un patinator care avea nevoie să i se aşeze mai bine pe fund costumul cu paiete. Nu era nici una, nici alta, dar auzise el că femeile se aprind mult mai iute după bărbaţii cu posterior bombat. Nu ştiu cine răspândeşte zvonurile astea, eu bănuiesc deja că PR-iştii clinicilor de chirurgie estetică derutează masele, altfel nu-mi explic. Paradoxal (sau logic, nu ştiu), după aia şi-a găsit mult mai greu iubite, pentru că toate îl credeau gay sau patinator – sau amândouă.

Iuliana şi-a operat urechile, cică erau clăpăuge. Înainte de acest pas măreţ din viaţa ei, i-am spus că are părul cât o conopidă, deci la ce dracu îi trebuia otoplastie? Erau zile când nu-i vedeam nici ochii din cauza cârlionţilor, arăta ca un Bichon maltez, cu atât mai puţin îi vedeam urechile. Dar ea ne-a spus că noi nu avem cum să ştim, că n-am trecut prin asta. Că urechile sunt acolo, că le simte ca pe nişte radare imediat-postbelice, deci s-o lăsăm în pace. S-a operat, a fost o intervenţie relativ simplă, nimic de zis, dar după aia era tot cu fundu-n sus: că tot n-o iubeşte nimeni. Bun, i-am zis, deci tu te-ai operat ca să te iubească nişte superficiali care se simt mai frumoşi decât tine numai pentru că au avut bafta de a-i fi ouat mă-sa cu urechi neclăpăuge, să zic aşa? Tăcerea ei a ţinut loc de răspuns trainic.  

Oh, şi nu mă faceţi să încep discuţia despre rinoplastii! Toată lumea de pe faţa şi fundul pământului crede că are nas urât. Unii chiar îl au, dar asta ţine de farmecul personal. N-ai cum să convingi nişte încăpăţânaţi că natura ştie mai bine ce face. Asta e, fiecare cu percepţiile lui, eu le respect. Repet, n-am nimic împotriva operaţiilor estetice, dimpotrivă, cum spusei mai sus, eu însămi aş face câteva, ca ajung într-o zi să mă deochi singură în oglindă. Logodnicul meu mă iubeşte oricum aş fi, cel puţin aşa delirează câteodată, de-mi vine să chem salvarea, mi-e frică să nu fi făcut vreun atac ischemic.

Când Liliana a venit într-o zi în redacţie, după o absenţă de câteva zile, am vrut să sun la 112, am crezut că a caftit-o unul şi i-a furat portofelul, celularul şi maşina. Ea zâmbea suspect şi ne-a întrebat dacă ne place noul ei năsuc. Avea faţa vânătă... cum să vă spun eu... ca o vânătă, ca să n-o mai lungim. Ochii aveau roşu acolo unde trebuia să fie alb şi culoarea vântului turbat acolo unde trebuia să fie albastru. Ne-a spus că şi-a făcut rinoplastie la Spitalul Colţea, aşa se făcea atunci – cinci milioane vechi şi erai ca un Michael Jackson mai mic. Nasul era cât pătlăgica încă, normal, se resimţea şi el, aşa că n-am putut aprecia diferenţa estetică pe loc, dar am aplaudat din politeţe cu toţii şi i-am spus că arată superb, ce era să facem.

Vânătăile au mai ţinut câteva săptămâni, apoi a apărut ca o zână în redacţie: ta-naaaaaa! Să mor dacă am văzut vreo diferenţă, dar ea ne-a spus că tocmai în asta constă arta medicului, să nu se vadă de la o poştă că ţi-a dat cineva cu dalta-n meclă. Ok, am zis, bravo ei, curaj, succes, bla-bla. Poanta e că bărbatul pentru care se cioplise – că doar nu credeaţi că făcuse asta din pură plictiseală – a părăsit-o la scurt timp după acest moment emoţionant din viaţa ei. El i-a explicat (mă mir că a pierdut timpul cu discursurile, de obicei ei dispar în ceaţă) că nu-şi mai poate reveni după ce-a văzut-o atât de mov la faţă, de parcă o interogase Gestapo în prealabil. Că e moartea pasiunii, fără supărare, şi că oricât de frumoase sunt nările ei acum, el nu mai poate avea o erecţie civilizată în atare condiţii, scurt. Şi că mai bine şi-ar fi pus silicoane, dacă tot voia să facă un gest frumos.

Odată, eram cu nişte prieteni, să le zic aşa. Ne uitam la Discovery şi era una dintre puţinele seri când nu se difuzau reportaje cu Hitler. Dar se difuza ceva şi mai crud, şi mai terifiant: un reportaj cu lifting-uri faciale. Când am văzut cum trăgeau chirurgii ăia de mutrele unor frumuseţi de femei, eu, una, m-am jurat că mai bine fac o sută de botox-uri decât aşa ceva. Şi ţineţi cont de faptul că nu sunt fricoasă şi nici n-am bani de prea mult botox. Bărbatul amicei mele, însă, văzând efectul final, i-a sugerat consoartei lui să caute pe Google preţurile la lifting în România, că nu strică niciodată să fie la îndemână, că are şi ea o etate şi s-ar putea să aibă nevoie într-o zi, preferabil cât mai curând. Ea a rânjit amabilă şi i-a răspuns, cu căldură în glas, să „googlelească“ şi el operaţiile de mărire a penisului, deoarece, vorba lui, nu strică niciodată să le aibă notate, nu se ştie niciodată!

De aici, a început o ceartă ca-n filmele italiene, ne era teamă că se autosesizează poliţia şi ne bate-n uşă (nu că ăsta ar fi vreun pericol în ţara noastră, dar orişicât).