Serdarul

Era un bărbat cu multe probleme emoţionale, fiul unei văduve înstărite din marginea mahalalei Ecaterina (pe-aproape de Podul lui Şerban Vodă).

Ieşise din adolescenţă cu greu şi cu multe pierderi, iar prin eforturile maică-sii, constând în 5 bănuţi de argint, ajunsese serdar la vamă, mai exact păzea drumul din Vlaşca spre portul Giurgiu. Pe-acolo treceau carele cu saci de făină, grâul, vitele, coşurile cu nuci, căruţele cu femei şi alte bunuri care-aveau norocul să-ajungă în imperiu, în casele otomane.

Toamnă frumoasă, 1794. În timp ce serdarul se dădea important, vorbind de sus cu nişte ţărani, plecaţi într-o căruţă spre Giurgiu, pe lângă el treceau care înalte, trase de boi şi de bivoli, caravane albite de praf. În special carele pentru grâne avea coviltire înalte, ţurloaie de papură, căciuli cilindrice, care făceau ca fiecare astfel de caravană să arate ca un târg plecat la plimbare.

Între căruţaşii care conduceau un convoi, se afla şi Petre, adică Petrache, surugiu cu autoritate şi cu o mică aluniţă tatuată în obraz. De mulţi ani făcea acest drum, călărind un armăsar împopoţonat cu clopoţei şi mărgele, încât era vizibil de la distanţă. Calul ăsta, cu coda împodobită, plin de împletituri şi acoperit pe crupe cu un pled turungiu, era şi cea mai apropiată fiinţă a căruţaşului, mai mult decât un prieten, un fel de îndrumător al vieţii lui. Dacă armăsarul fornăia scurt, surugiu ştia că în preajmă era o iscoadă. Când bătea din copită, cu siguranţă era ceva bun de luat de prin jur. În fine, clipea dulce când  ajungeau în faţa unui bordel, mişca de câteva ori coada când era mulţumit de acţiunile stăpânului său.

 Nu mai trebuie să vă spun că acest căruţaş era şmecher. Pentru el serdarul, cu faţa lui bleagă, care purta încă urma lacrimilor de cât plânsese - era doar un nătăfleţ. Se vedea că pune la suflet orice şi că-i pare rău pentru asta: toată biografia lui se afla la vedere. 

 Cum pentru căruţaş nu conta acest biet vameş, corconit în mod clar de o mamă slabă de îngeri, îşi vedea în continuare de treabă, care treabă era destul de complexă. La fiecare transport, prin înţelegere cu un tip de la căpitănie, scotea vreo câteva care fără taxe, fără acte, pentru alţii ca el, oameni care ştiau greul vieţii şi foloasele unei găinării cât de mici.

Dar în acea zi de octombrie, însorită şi nefiresc de senină, un spiriduş fără treabă, unul dintre acele vietăţi care-şi bagă coada unde nu trebuie, drăcuşor sau înger, nici nu contează, a făcut ca ochii serdarului să vadă o parte din viaţa ocultă a lui Petrache. 

Cu emoţii mari, cu urechile înroşite, cu glasul amplificat de roiuri de muşte şi de bondari, serdarul l-a arestat pe şmecherul surugiu.

 A fost proces, povestea a ajuns ca de obicei pe masa lui vodă. În scurt timp verdictul a fost dat, unul, zic eu, destul de drastic. Surugiul urma să fie dus din vamă în vamă, pe la toate căpităniile şi să fie bătut bine, la tălpi, cu câte 50 de toiege la fiecare popas. Iar cel care supraveghea pedeapsa era chiar serdarul, eroul care-l descoperise pe hoţ. Bineînţeles, după asta, adică după această călătorie în care tălpile surugiului aveau un rol important, contrabandistul era dus la ocnă pentru mulţi ani.

Serdarul se simţea important, iar misiunea i se părea onorantă. Timp de câteva săptămâni a colindat cu prinsul din vamă în vamă, apropiindu-se treptat, nu de hoţ, care orişicât era infractor, ci de calul lui, care parcă, la fiecare popas, voia să-i povestească ceva. Era un animal remarcabil, mai mult, chiar un partener, iar serdarul s-a hotărât să-l cumpere, mai ales că bietul animal rămăsese fără stăpân. Bineînţeles nu putea să-l ia cu japca, ci pentru început a oferit un preţ care lui i se părea destul de cinstit. Însă surugiul avea altă opinie: calul lui era rasat; făcea parte din neamuri bune, avea chiar şi obiceiuri aristocrate etc. Iar fiecare calitate devenea clară, pe măsură ce înaintau de la o vamă la alta.

Când s-a sfârşit totul, serdarul şi-a dat seama că acel cal era mult prea important ca să-l lase. Ajuns acasă, a luat bani de la maică-sa, a împrumutat de la veri, iar în câteva zile a ajuns stăpânul acelui animal rar.

Altfel se mişca prin cartier, altfel vedea lucrurile din şaua împopoţonată cu un pled stacojiu.  O săptămână a fost văzut zilnic pe podul lui Şerban Vodă fără ca cineva să-l mai poată uita.

În acest timp, surugiul Petrache a dispărut în drumul spre ocnă, iar soldatul de spătărie a jurat cu mâna pe cruce cum îl văzuse transformându-se într-o păpădie de nea, întâmplare care pe-acest ostaş traumatizat l-a ţinut mai multe zile în cârciumă, ca să-şi revină.

Ciudat e că la scurt timp s-a evaporat şi calul serdarului. Dar oricum nu mai avea importanţă. Între timp devenise mai sigur pe el, iar, un an mai târziu, îl găsim căpitan de Vlaşa şi stăpân peste drumuri, cu o mică aluniţă tatuată în obraz.