„Selfie-ul“ ca esenţă a noii politici româneşti

Două evenimente ciudate: scandalul naţional cu evaluarea elevului din Iaşi şi declaraţiile unui membru marcant al unei formaţiuni care promovează oameni noi în politica românească.

În privinţa primului caz, după apariţia informaţiilor ulterioare, balanţa „adevărului“ pare să se încline în favoarea profesorului, şi e posibil ca acest caz să ajungă un exemplu clasic de încercare de manipulare a opiniei publice, mai ales ţinând cont de mulţimea de reacţii ale publicului şi mass-mediei.

Al doilea caz pare să fie mai nuanţat: în ciuda reacţiilor uneori „ţâfnoase“ ale celor care lansează declaraţiile, te întrebi totuşi care este adevărul? Sunt textele respective scoase dintr-un context sau exprimă o anumită convingere? Şi ce fel de convingere, că nu mai ştii ce să crezi?!

Pe acest mic blog mi-am manifestat de mai multe ori simpatia faţă de „oamenii noi“ ai politicii româneşti, faţă de noua garnitură de oameni profesionişti, cu experienţă şi, speram eu, cu o viziune şi un program, care să repună această ţară pe făgaşul spre normalitate. Am continuat şi continui să am o anumită speranţă în ciuda unor anumite neajunsuri, nesincronizări şi gafe, de altfel inerente şi absolut fireşti la începutul unui demers de o asemenea anvergură.

Nu sunt om politic şi îi apreciez extrem mult pe cei care au nervii şi mai ales „stomacul“ să se arunce în apele extrem de nămoloase ale politicii noastre dâmboviţene, să lupte în linia întâi cu această hidră roşie şi parşivă (PSD-ALDE), care pare că are un singur obiectiv: să ne scoată din Europa şi să distrugă această ţară.

Însă, întrebări şi evaluări critice trebuie făcute, măcar să ştim ce votăm şi cum stăm. Declaraţiile respective nu sunt atât de grave cum par la prima vedere, mai ales dacă sunt puse în contextul în care au fost produse. Chiar şi dacă ar reflecta convingeri proprii hotărâte, am putea spune că este mai mult vorba de un idealism fără nici o legătură cu realitatea (cel puţin realitatea românească) şi nu cred că ar prezenta vreun pericol în ce priveşte implementarea lor. Pe de altă parte, este adevărat că aceste declaraţii denotă din partea persoanei respective o lipsă de experienţă a manifestării în spaţiul public, o inabilitate în a anticipa impactul unor astfel de comentarii.

Problema de fond, şi chiar structurală, mi se pare a fi cu totul diferită şi mă gândesc la substanţa clasei politice în general: am în vedere programele cu care se prezintă formaţiunile politice, experienţa efectivă în a guverna, cultura organizaţională ce presupune un act al guvernării, echipa propusă, modul de organizare şi aşa mai departe.

Fenomenul diametral opus substanţei la care mă refer, surprinzător şi totodată îngrijorător, este cel al „selfie-ului“ în rândul politicienilor, mai mult noi decât vechi. Mă gândesc că tot sub semnul dorinţei de manipulare, al dorinţei de a cuceri sau păstra puterea, de a epata şi promova prin orice mijloace stă şi acest fenomen, tot mai prezent în politica noastră.

Cu oarecare nedumerire, am observat în ultimele săptămâni la „noii politicieni“ un adevărat „balet al selfie-urilor“, o avalanşă de poze ne-naturale, ca să folosesc un eufemism, poze care uneori s-ar potrivi mai mult în revistele glossy sau de cancan, însoţite şi acestea de tot felul de comentarii în ton cu fenomenul în discuţie, adică artificial triumfaliste şi egocentriste.

Un aspect aproape universal, uşor de remarcat atât la membrii simpli, cât mai ales la liderii de la toate nivelele şi de toate categoriile. Poate că sunt subiectiv, dar am impresia că politicienii au ajuns să îşi contabilizeze marile reuşite în ale politicii prin numărul de „like-uri“ şi comentarii de pe paginile lor de Facebook. Şi tot like-urile la „selfie-uri“ sunt contabilizate ca mari victorii împotriva celor de la PSD-ALDE, bandiţi experimentaţi, care, în schimb, îşi văd netulburaţi, şi foarte eficient, de treabă.

Din nou, poate că mă înşel, dar încep să cred că problema asta cu „selfie-urile“ în politica românească este cât se poate de serioasă. La modul general, psihologii vorbesc deja de „selfities“, o boală aparent inofensivă, dar care poate fi semnul unor probleme mai profunde: narcisism şi psihopatie (lipsa empatiei), dar şi machiavelism şi auto-obiectificare (auto-apreciere bazată exclusiv pe trăsăturile fizice), toate acestea fiind de fapt conotaţii negative, ajungându-se până la a fi asociate cu dorinţa, conştientă sau instinctivă, de manipulare în scopul atingerii propriilor interese, egocentrice, în fond, în detrimentul scopului general, al intereselor comunităţii.

Când noii politicieni („micii napoleoni“, cum îi numesc eu), în ciuda bunelor intenţii, ajung să substituie scopurile cu mijloacele, începi să te îndoieşti de însăşi capacitatea lor de a scoate această ţară din impas.

Când „selfie-urile“, ca fenomen patologic, sunt cuplate cu tot felul de gafe sau, şi, mai rău, cu declaraţii aiuritoare, postate şi astea tot pe Facebook, şi tot din dorinţa asta nereţinută de a epata, deci nu ca vreo declaraţie ideologică asumată (asta în cazul cel mai fericit!), atunci te întrebi care sunt şansele ca noi să ajungem vreodată să ne facem bine, să devenim o societate fundamentată pe adevăratele valori şi principii, să trăim într-o ţară normală?

Ca naţiune am trecut prin aproape 50 de ani de comunism şi 30 de ani de haos, adică 80 de ani de educaţie într-un sistem viciat, axat în cel mai bun caz pe acumulare de informaţii găunoase, un sistem de îndobitocire şi dezvoltare a instinctului supunerii. O perioadă cât o viaţă, în care s-au inversat valorile, s-a promovat incompetenţa, s-au proslăvit falşii idoli, s-a luat în derâdere rolul culturii adevărate şi s-a promovat egoismul şi indiferenţa cu scopul final de a dilua până la dispariţie sentimentul solidarităţii autentice, al empatiei faţă de celălalt, al sacrificiului de sine. Poate că RENUNŢAREA LA ORGOLIUL PERSONAL PENTRU BINELE COMUNITĂŢII ar trebui să fie principiul fundamental care să stea la baza acţiunilor şi intenţiilor omului politic! Şi nu promovarea narcisistă a propriei imagini şi satisfacerea ego-ului.

Când noii politicieni („micii napoleoni“, cum îi numesc eu), în ciuda bunelor intenţii, ajung să substituie scopurile cu mijloacele, începi să te îndoieşti de însăşi capacitatea lor de a scoate această ţară din impas. Ba chiar, încet-încet, începi să îţi pierzi şi speranţa în scop – ca scop în sine!