Scrisoarea celor 50 de ani ai Odin teatret-ului

0
0
Eugenio Barba                                                                                                 FOTO: Tommy Bay
Eugenio Barba                                                                                                 FOTO: Tommy Bay

Dragi prieteni, în locul unui articol, prefer să va scriu vouă, acestui grup de prieteni, pentru care Eugenio Barba şi teatrul său contează ca referinţă de viaţă şi nu numai de artă, vouă, în calitate de parteneri ce iubesc comunitatea lui Odin teatret ca o comunitate de muncă şi un exemplu de fidelitate în timp…

... şi toate acestea pentru a vă povesti vouă care n-aţi  fost prezenţi la Holstebro, ce s-a petrecut cu ocazia aniversării a jumătate de secol al teatrului Odin.

Am fost numeroşi în micul oras danez, dar pentru a relua formula lui Eugenio, „poporul secret” caruia îi aprtinem depăşeşte cadrul celor prezenti acolo şi se află dispersat pe insulele unui vast, imens arhipelag al iubirii şi devoţiunii construit de-a lungul anilor.

Nu a fost prezentă în Danemarca decât partea vizibilă a aisbergului… dar, întocmai ca pe trunchiul unui vechi copac, ne era posibil să descifrăm vârsta acestei aventuri, graţie cercurilor generaţionale. Primii partizani, apoi fidelii celei de-a doua perioade, noile cuceriri, părinţii şi copiii erau toţi împreună, reuniţi ca o mărturie a timpului conservat. Nici pierdut, nici regăsit, ci „conservat” . Un timp unde trecutul şi prezentul  se confundă.

Scrisorile lui Eugenio – le-am primit din mâna sa, în ziua sosirii noastre – Monique Borie şi cu mine – asemenea unor invitaţii pentru a consfinti legături afective ce durează, unor apeluri pentru a rămâne în picioare când biografiile se apropie de sfârşit. Şi ce ar putea fi mai grăitor decât titlul ultimului spectacol: Viaţa cronică…, da, viaţa ca şi maladie. Iată incurabilul destin al acestor războinici care au fost Eugenio şi partenerii săi, cei pentru care curajul a rămas contagios.

eugenio barba

Până când? Fiecărui îi revine rândul să răspundă, dar dacă am fost la Holstebro, nu am făcut-o tocmai pentru a nu capitula? Moartea, spune Eugenio, să sperăm că „ne aşteaptă visurile noastre rămase intacte”. Până aici, ca nişte trestii pascaliene să ne îndoim fără să ne rupem tija.

Pe străduţele micuţului oraş danez, aflat în sărbătoare în zilele acestea – am întâlnit invitaţi din întreaga lume: extinderea lui Odin a fost una planetară.

Pe urmă, Iben Rasmussen, actriţa fetiş, ne invită la un spectacol de dans şi cântec. Este simplu şi naiv, asemenea unui strop de rouă în această lume crispată şi neliniştită care este cea în care trăim. Privesc spectacolul cu încântare… tinere fete, o indiancă şi o europeană se alătură actriţei mitice de la Odin, Iben, ale cărei melodii reamintesc călătorii şi întâlniri de odinioară. Ea era mereu prezentă şi o iubesc pentru tot ce a salvat din splendoarea de altădată, dar şi pentru semnele vârstei: spatele un pic curbat, vocea mai slabă, energia diminuată. Iben cântă în continuare. Nu trezeşte regrete, ci admiraţie pentru demnitatea rezistenţei.

Un modest cor groenlandez cînta în micuţa curte însorită. Greşeşte, se bâlbâie, câteodată notele sună fals, dar bucuria lor de a fi acolo mă emoţionează. Vin de departe, din frigul în care mi-i imaginez unde murmurind aceste note stângace se reunesc în mijlocul gheţurilor ce se topesc. Îmi par a fi învinşii planetei noastre ameninţate, care îşi găsesc în comunitatea corală o ultimă consolare.

eugenio barba

După cum ştiţi, Barba a fost primit de oraşul Holstebro, s-a instalat acolo şi a avut o relaţie durabilă cu el, graţie plecărilor sale prelungite şi a întoarcerilor nicicând abandonate. A ştiut să se indeparteze şi să revină de fiecare dată. De data aceasta se pecetluieşte nunta de aur şi pentru a o onora, clădirea primăriei – permisivitate în afara normei – găzduieşte un spectacol itinerant, la care sunt invitaţi localnicii şi oaspetii străini.  Pino del Buduo a organizat un traseu de o complexitate poetică particulară. Pătrundem în localul primariei şi, pierdut în mulţime, fiecare poate să îşi constituie propriul său parcurs. Mă opresc în faţa unei firide, unde un chitarist de vârsta mea interpreta singur melodii de Johnny Cash, care îmi amintesc de uimitoarea sa descoperire la Bucureşti. Tot o jumătate de secol e şi de atunci!

barbu 4

Altundeva nu am putut să trec indiferent prin faţa unei sali unde  o familie din Holstebro se distrează ca pe o scenă privată şi o alta unde tineri, foarte tineri adolescenţi cântă fragmente din Flautul fermecat cu o puritate net superioară celei căutate de Peter Brook în spectacoul său. Orchestra filarmonicii din oraş, unde se reunesc adolescenţi şi adulţi, cântă înconjurată de brazii ce se înalţă în curtea clădirii şi imaginea îmi evoca un tablou de‑al lui Caspar David Friedrich. Trecem de la o artă la alta, de la o vârstă la alta şi, astfel, ne confruntăm cu diversitatea unei lumi pe care o descoperim cu uimire.

odin teatret

Plimbare la adăpostul unui spectacol care ne încredinţează că încă mai avem motive să sperăm în justeţea maximei dostoievskiene, „frumuseţea va salva lumea”. Şi nimic nu ne confirmă mai tare această convingere decât descoperirea de neuitat a clădirii centrale din primărie acoperită de o imensă pânză albă, care lua forma birourilor, golurilor aleilor, asemenea unui imaginar peisaj glaciar în inima căruia, în depărtate, întrezărim o tânără, foarte tânără violoncelistă care cânta alături de un fost soldat reîntors din Afganistan cu piciorul amputat şi, care, la rândul lui, făcea să răsune un acordeon jucăuş. Mi-ar fi plăcut să puteţi vedea această asociere simbolica, unde războiul şi pacea se aliază, unde instrumentele dialoghează între ele, unde durerea şi bucuria îşi dau mâna pe fundalul unui alb intens, care desemnează totodată, puritatea şi doliul. Această imagine mă însoţeşte în noaptea oraşului şi de atunci o port în mine ca pe o moştenire definitivă a acestei sărbători.

A doua zi, o scurtă vizită la arhivele Odin teatret-ului, recent acceptate de Biblioteca Regală din Copenhaga. Eugenio îmi explică mie, care sunt sceptic în privinţa folosirii arhivelor în teatru, că ele constituie un fel de istorie subterană a grupului, deoarece fiecare scrisoare, fiecare document este însoţit de o fişă biografică a expeditorului ce este prezentat şi identificat. „Poporul secret” se găseşte astfel infiltrat în aceste dosare deloc impersonale! Arhive personalizate…

Avem întâlnire la biserica din oraş. Muzica, mai mult decât cuvintele şi gesturile, uneşte culturile, ca şi pe noi, oamenii care suntem aici, aglutinaţi unii lângă alţii. Auzim succesiv gongul balinez, un cor african, un altul danez şi pe acela al italienilor costumaţi în Pulcinella…

Dar cântecele lor nu se amestecă, ele rămân unele lângă altele, autonome, legându-se între ele fără a se îmbrica. Reacţionăm distinct la fiecare, dar, astfel, resimţim diversitatea „poetică” a lumii. O constatare banală, aţi spune, dar o constatare intens trăită timp de o oră la catedrala din Holstebro, unde totul a luat sfârşit prin vocea solitară a tânărului adolescent,  care facea legătura între Flautul auzit cu o seară înainte şi splendoarea unei arii sacre din Bach. Un copil…

teatru odin

În plin frig danez, aceste voci delicate seduceau, linişteau şi reuneau!

Ultima zi a debutat printr-o mare paradă în care am regăsit vocabularul Odin-ului, picioroangele şi tobele, dansurile şi cântecele. Oraşul se bucura şi noi împreună cu el! Atunci am înţeles că teatrul Odin este unul dintre precursorii teatrului de stradă care a marcat atât de mult peisajul urban încă din anii ’80. Între Grand Magique Circus a lui Jérôme Savary, Bread and Puppet a lui Peter Scgumann şi Odin există o legătură originară care mi s-a relevat ca o evidenţă în acea duminică de iunie. Ei au participat împreună la marea mişcare eliberatoare de la sfârşitul anilor ’60 a cărei entuziasm a năvălit pieţele şi bulevardele. Cu toate că apoi a fost recuperată instrumentalizată, la Holstebro, i-am regăsit prospeţimea primitivă, iar eu, martorul de atunci, beneficiam de o neprevăzută cură de întinerire!

Şi, în sfârşit, ultimul eveniment public a venit. A început printr-un spectacol în aer liber deschis comunităţii întregi care era aşezată pe jos că pentru o sărbătoare estivală, însorită şi prietenoasă. În parc, împreună priveam un mamelon acoperit de o pânză galbenă pe care vântul o făcea să freamăte, desenând mici unde trecătoare: pânza, sub ochii noştri, trăia. Ici, colo se aflau amplasate copii ale statuii cu fetiţa lui Giacometti, pe care oraşul Holstebro a cumpărat-o cu câţiva ani în urmă, în urma unui referendum local, prin care locuitorii au votat îndrăzneaţa hotărâre. Giacometti şi Barba sunt emblemele oraşului, iar teatrul Odin afirma, astfel, această relaţie duală graţie unui gest final, o adevărată recunoaştere simbolică.

La capătul unei prezentări multiculturale pe care Odinul a constituit-o în marcă identitară, pe lac s-au înălţat trei cercuri acoperite cu o pânză albă pe care se putea citi: „Odin 50 de ani”.

Acestea apoi au luat foc şi atunci când flăcările carbonizau literele aniversării, au fost lansate baloane de care erau agăţate statuete micuţe de Giacometti. Iată mesajul: Odin trimitea spre cer ca ci mesaj, nu o scrisoare, o operă! Barba a crezut dintodeauna în puterea culturii.

Am fost mai apoi invitaţi la spectacolul Viaţa cronică, în care este concentrată toată estetica teatrului Odin şi unde actorii de vârste şi culturi diferite se dăruiesc jocului cu un elan nestăpânit, în timp ce Eugenio Barba îi priveşte, ca întotdeauna, din sală. Pentru eternitate! Ieşim din sală reconfortati de durerea depăşită.

teatru odin

Pe poiana din jurul Odinului, asistăm mai târziu la un ritual indian respectat în întregime, fără tăieturi, nici abrevieri, ritual care odată ce a reuşit, sacralizează locul. Între timp, urmărim şi un spectacol unic în care actorii interpretează fragmente din foste spectacole, rememorează scene şi figuri ca într-un vis mnemonic. Noi, cei în vârstă, le recunoaştem şi le iubim ca nişte urme ale unui trecut comun, împărtăşit. Apoi, va interveni o performanţă care va lăsa o amprentă puternică asupra oricui a fost prezent acolo.

Vă povestesc, dragi prieteni, ce surpriză şi senzaţie unică am simţit. Dintr-o dată s-au auzit drujbe care huruiau şi, sub privirile noastre, cădeau copaci şi lăsau să apară în faţa ochilor noştri, pe un eşafodaj din metal, actorii şi vechile lor costume lor uşor de recunoscut, parte integrantă a vocabularului, ani de-a rândul, pus la punct de către Odin. Costume aranjate ca în cabina teatrelui, pe umeraşe, dar costume care vor fi depuse mai târziu într-un sicriu, cu grijă şi tristeţe. Adio, adio… Sicriul se umple încet, încet, este închis în timp ce alături se sapă o groapă în care urmează să fie el îngropat. Apoi, într-o grabă extremă, deasupra se ridică suportul din lemn pentru un leagăn. Este instalat şi îi aşteaptă pe copiii care vor veni – primul va fi o balineză mititică şi atunci înţelegem că trebuie ca ceva să moară pentru ca altceva să se nască! Nu noi, ci urmaşii cei mai tineri, succesorii acestei aventuri animată de piraţii care au fost Eugenio şi tovarăşii săi.

Seara am băut o cupă de şampanie şi am ascultat un concert de clopoţei, aşezaţi pe căpiţe de fân şi teancuri de ziare. Spiritul lui Odin se regăsea: natura şi cultura reunite. Barba şi camarazii sau nu au egal pentru a inventa simboluri capabile să reamintească trecutul şi să alimenteze prezentul, să construiască această „dală metaforică” ce permite conjugarea duratelor şi legătura dintre fiinţe şi culturi. Ea ne reunea. Noi, cei batrîni, toţi cu părul alb, dar fără ruşine, nici remuşcări, sarbătorim cincizeci de ani înconjuraţi de adolescenţi şi copii. Aniversarea unei jumătăţi de secol a fost o sărbătoare a Odin-ului dedicată nouă, celor prezenţi, dar şi vouă, celor absenţi.

                                                                                                                    Vă îmbrăţişez,

                                                                                                                     Georges Banu

                                                                                                                Traducere Diana Nechit

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite