
Scriitorul și dictatorul
0S-a stins din viață, la Lima, la 89 de ani, Mario Vargas Llosa. Llosa n-a scris doar “Războiul sfârșitului lumii”, “Conversație la Catedrală”, “Sărbătoarea Țapului” sau alte titluri pe care marele ferpar al lumii le consemnează în ultimele zeci de ore, cu acea religiozitate laică specifică marilor dispariții.

Llosa a scris și “Peștele în apă”, povestea eșecului său la președinția Peruului, din dorința de a scrie, în viața reală, marele său roman, așa cum credea soția și verișoara sa, Patricia.
“Peștele în apă” e o carte pentru oricine vrea să facă politică sau să o înțeleagă, în ce are ea mai sublim și mai murdar. Sunt, așadar, 35 de ani de când Llosa, nobelistul de mai târziu și nemuritorul din timpul vieții, pierdea președinția Peru în fața cvasinecunoscutului Alberto Fujimori.
Llosa câștigă turul 1 cu 33 la sută din voturi. Nimeni nu i-a zis însă niciodată “președintele ales”, pentru că Fujimori îl bate în turul al doilea, obținând 62 la sută din voturi. La debutul campaniei, Fujimori era creditat cu 1% din intenția de vot. Strategia sa de campanie a fost să se plimbe cu un tractor, repetând sloganul: "Cinste, Tehnologie și Muncă".
Pe listele sale și-a pus propriul grădinar și o ghicitoare specialistă în chiromanție. Fujimori se prezenta pe sine drept un independent, care luptă împotriva vechilor partide. Desigur, orice legătură cu evenimente și fapte de la noi este pur întâmplătoare. Pe 5 aprilie 1992, Fujimori dă o lovitură de stat, dizolvă Congresul și instituie dictatura militară. Modifică apoi Constituția și o proclamă pe fiica sa cea mare, Keiko, drept succesoarea de drept. Își elimină adversarii politici și este vinovat de corupție. În cele din urmă este condamnat la 25 de ani de închisoare, din care execută 16.
Moare în 2024, la 86 de ani, cu aproape un an înaintea celui pe care l-a învins în 1990, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, Mario Vargas Llosa. „Peru nu se va schimba și va rămâne așa cum este”, a înțeles Llosa, învins de un Personaj al romanelor sale. Dictatorul care e plămădit la fiecare colț de stradă al urii și al inventării dușmanului, pseudonimul cel mai reușit al manipulării. Llosa a pierdut și a câștigat Fujimori, pentru că oamenii “au votat așa cum se votează într-o democrație subdezvoltată: pentru imagini, mituri, sentimente obscure sau resentimente”. Și pentru că “un bun orator seamănă mai degrabă cu un toreador ori cu un cântăreț de rock: comunicarea lui cu publicul trece prin instinct, prin emoție și sentiment, nu prin inteligență.” Cele 3 ore de dezbatere dintre cei doi, care pot fi văzute, sunt cel mai bun exemplu în acest sens.
Un episod din Peru 1990 seamănă cu unul din România lui 1996, din campania noastră: “Am explicat că nu eram credincios, nici ateu, ci agnostic, și că în timpul campaniei nu voi pune religia în discuție. Și asta pentru că religia, ca și prieteniile, viața sexuală și cea sentimentală aparțin domeniului privat și trebuie respectate cu rigoare, și nicidecum transformate în subiect de dezbateri publice.”
Amuzant și șocant deopotrivă este ce citea Llosa în acei ani de politică, exasperat de cât de puțin intelectuală este bătălia politică. Pe lângă Malraux, Borges și Melville: “Îmi propusesem să îl studiez pe Popper din 1980, de când descoperisem Societatea deschisă și dușmanii acesteia. L-am studiat în cei trei ani, în fiecare dimineață, în zori, înainte de jogging, când liniștea din casă îmi amintea de viața mea dinainte de a a mă ocupa de politică.” La noi probabil că era pus la indexul sorosismului fără frontiere…
Imediat după ce pierde alegerile, a plecat la Paris pentru penultima emisiune Apostrophes a lui Bernard Pivot. Câțiva ani mai târziu scrie “Peștele în apă”, pe care o deschide cu vorbele lui Max Weber:
“Și primii creștini știau foarte bine că lumea e condusă de demoni și că acel care intră în politică, adică cel care îngăduie folosirea puterii și a violenței, a semnat un pact cu diavolul, astfel încât devine incert faptul că în activitatea sa binele generează doar binele, iar răul doar răul, căci adesea se întâmplă exact invers. Cine nu știe acest lucru, din punct de vedere politic, este un copil.” Și copil va rămâne. Llosa nu a pierdut niciodată. "Mișcarea pentru libertate" n-a fost doar un partid, e un motto de viață, după care Llosa a trăit autentic. Scriitorul si literatura lui triumfă în fața dictatorilor care sucesc mințile oamenilor vorbind despre democrație.