Schengen și alte nimicuri: conflictul de valori în UE și populismul extremist anti-european

Conflictul de valori este, îndeobște, situația în care un decident are de ales, în timp de criză, între două valori fundamentale, astfel că trebuie să sacrifice una în detrimentul alteia. Alegerea sa este definitorie asupra fondului personalității sale și trădează, în mod fundamental, ierarhia de valori proprie în toate cheile și din toate unghiurile: personală, instituțională și morală, deopotrivă. Iar conflictul de valori la nivelul Uniunii Europene este cel mai ilustrativ atunci când apar divergențe între abordarea statului membru și aplecarea sa spre postura europene, când sunt exportate problemele interne la nivel european, când comportamentul european este doar o haină care se îmbracă în drumurile spre Bruxelles și nu este un mod de viață al liderului și decidenților statului membru. În unele cazuri, răbdarea strategică confruntată cu un comportament neeuropean duce la costuri în spațiul populismului extremist eurosceptic. În prag de alegeri euro-parlamentare, dar și de desemnări ale candidaților pe listele pentru aceste alegeri din partea partidelor, merită să ne reamintim lecțiile învățate, unele în formele cele mai neplăcute, ale integrării europene și să privim cu atenție și responsabilitate spre ce fel de Europă dorim să construim în viitor și ce tip de comportamente dorim să avantajăm, să susținem sau să premiem.

Ideea unei Europe pe mai multe viteze nu e acceptabila FOTO PE

Divergențe și controverse între interese naționale și constructul european

România a fost considerată, de la momentul anunțului privind aspirațiile sale europene și euroatlantice, drept un stat pro-european, europocentrist și euro-conform. Evident că, în paralel, a fost un partener strategic al Statelor Unite și un puternic aspirant la integrarea euro-atlantică, ulterior un stat profund atașat valorilor euro-atlantice și ale securității colective, odată cu intrarea în NATO. Dar opțiunile și relaționarea sa în raport cu valorile europene nu a fost una liniară, și a avut propriile momente de dispută și dezbatere, cel puțin la nivelul autorităților și decidenților politici. Doar puternica susținere populară și presiunea pentru drumul spre UE și NATO au determinat atingerea acestor deziderate cât mai repede, după ieșirea din comunism.

Cele mai importante divergențe pe care le-a întâlnit țara noastră, dar care se regăsesc la nivel european în formulă extinsă, au fost cele între interesele naționale și cele ale drumului european. Iar aici, dihotomia este simplă, și se regăsește unanim: guvernele au tendința să asume toate câștigurile din apartenența la UE și să exporte către Bruxelles toate costurile. De câte ori nu am trăit să auzim că o anumită măsură este impusă/cerută de către Bruxelles, de către UE? Ei bine în toate aceste cazuri s-a dovedit că nu ne-o cere nimeni, că este rezultatul unei decizii conștiente luată de statele membre la care suntem parte, pe care am votat-o sau la care am achiesat. Intrarea în UE a presupus acordul de asumare a acquis-ului comunitar la nivelul legislației interne, deci prin opțiunea europeană am fost de acord, la nivel național, cu toate aceste deziderate – negocierile reprezentând doar forme de aplicare, termene de intrare în vigoare și adaptare a pieții pentru o măsură sau alta, precum și eventuale termene de grație pentru aplicarea anumitor angajamente.

Tot astfel cum astăzi deciziile la nivel european cu impact major ne aparțin, participăm la ele și le luăm conștienți, în timp ce parlamentele naționale au un cuvânt de spus în dialogul lor cu Parlamentul European pe orice teme. Suntem la masa dezbaterilor pe orice subiect, în orice capitol. Deci a reproșa că Europa ne-ar impune unul sau altul dintre elementele sau prevederile respective este un fals absolut. Unii au obiceiul să-și îmbrace hainele europene numai când merg la Bruxelles, în țară rămânând cu apărarea intereselor naționale definite pe alte criterii decât cele ale europenismului.

Or nu putem fi europeni doar la fără frecvență: europenismul e un fel de a fi, un comportament raportat la valori care ne definește întotdeauna și peste tot. Iar Europa, Uniunea Europeană suntem tot noi. Iar conflictul între statul membru și Uniunea Europeană este, de fapt, un conflict al nostru cu noi înșine. Pentru că, odată ce suntem membri, Uniunea Europeană suntem tot noi.

Exportul problemelor interne la nivel european. Costurile asupra construcției europene

Un conflict de valori tradițional vine și din contrapunerea acceptabilității politice în deciziile din timpul crizelor cu principiile și valorile europene. Pe de o parte, construcția europeană, funcționalitatea și puterea sa constă în respectarea peste tot și în orice context a valorilor europene, pe de alta, perspectivele supraviețuirii la putere în propriul stat introduc teme precum acceptabilitatea politică. Or, din nou, nu poți fi european la fără frecvență: când îți convine ești european, când ai o problemă și o criză o rezolvi pe seama partenerilor europeni pentru a-ți salva scaunul. Cazul veto-ului austriac pentru admiterea României și Bulgariei în Schengen e parte a acestui tip de comportament. Este el unul european?

De altfel, exportul problemelor interne ale statelor la nivelul Uniunii Europene este o temă veche. Ea datează chiar de la aprobarea Tratatului Constituțional, atunci când, din rațiuni interne, două state fondatoare ale UE au votat la referendum Nei! și Non! Cetățenii din Franța și Olanda(azi Țările de Jos) nu au avut de marcat o problemă cu Constituția Europeană, ci i-au sancționat atunci pe proprii conducători (care apărau poziția votării Tratatului) pentru teme interne diferite, fără legătură cu parcursul și construția europeană. Să ne reamintim, România a votat atunci Tratatul Constituțional. Rezultatul celor două veto-uri a fost nu numai respingerea tratatului european, ci desființarea completă a modalității de revizuire a tratatelor: din acel moment nu am mai putut avea tratate europene care să poată trece de furcile caudine ale votului cetățenilor europeni.

Exemplele pot continua, desigur. Cel mai flagrant, după ce Grecia a blocat primirea Macedoniei(de Nord astăzi) în NATO, în ciuda deciziei de la summitul de la București, din 2008, Bulgaria a anunțat probleme tot de natură constituțională cu Skopje, probleme descoperite foarte târziu, când să înceapă negocierile de aderare la UE. Să ne amintim că Macedonia de Nord a acceptat să-și amputeze elementele identitare și constitutive, să-și modifice numele, asta după ce în anii 2000 a acceptat modificări substanțiale în acordurile de la Prespa pentru a putea avea pacea internă și să poată parcurge drumul european și euro-atlantic. Aici UE a rămas datoare, cum a rămas și în alte cazuri de întârzieri și tărăgănări de decizii altfel foarte clare, tehnic acoperitoare dar nesancționate la nivelul votului în Consiliul European sau consiliile UE.

Comportamentul european

La nivelul Consiliului European, pe temele mari de natură politică, deciziile se iau prin consens. Nu voi discuta aici o anumită tendință de a introduce pe mai multe teme votul prin majoritatea calificată dublă, cu care România, precum și alte numeroase state, nu sunt de acord. Asta pentru că, după Brexit, o decizie franco-germană nu mai poate fi întoarsă decât cu votul împotrivă a următoarelor 13 state membre ca mărime a populației. Pe perioada Marii Britanii, echilibrul putea fi atins cu 7 state, oricum foarte greu. Sistemul de vot prin majoritate calificată și proporțiile pot transforma UE într-o afacere franco-germană, ceea ce nu-și doresc nici măcar statele respective. Mai mult, când ele nu ar fi de acord, polarizarea ar împinge spre ruperea Uniunii Europene. Deci majoritatea calificată nu este cea mai briliantă soluție.

Și pentru că vorbeam despre comportamentul european, nu este corectă nici trimiterea la cafea a unui lider din Consiliul European pentru ca o decizie importantă să treacă. Cum nu este corectă nici încăpățânarea sau subordonarea interesului european față de cel național, eventual auto-definit sau susținut de un partid majoritar cu un comportament complicat, în orice caz nu unul european. E cazul Ungariei la votul privind ajutorul pentru Ucraina, este vorba despre Austria în cazul extinderii Schengen. Nici acest tip de comportament nu este unul european, al celor care blochează consensul pe motive electorale interne, individualiste, de auto-asumare excepțională a unei posturi superioare, pentru că un asemenea comportament lovește direct în construcția europeană și în viitorul, credibilitatea și puterea UE însăși.

O altă incorectitudine flagrantă, lipsită de logică, cu o crasă inconsecvență comportamentală și discriminare intervine atunci când, în aceleași condiții, cu aceleași politici, un stat decide să adopte comportamente diferite la vot. E cazul votului pentru Croația ca să intre în Schengen(să ne lămurim, un vot pe care România l-a dat și l-a susținut) deși era pe ruta cunoscută a migrației către Austria, dar respingerea României și Bulgariei, care nu erau pe această rută, pentru acest motiv. Acest tip de tratament diferențiat a unui stat membru sau altul este o dovadă clară de diferențiere din rațiuni interne, de discriminare între diverse state, de discreditare, de ce nu, a unui partener european. Iar subiectul poate fi regăsit, nu rareori, și la nivlul instituțiilor europene unde nici astăzi, la 17-20 de ani de la cel mai mare val de extindere, reprezentarea națională în diversele organisme privind funcționarii europeni păstrează diferențe majore de cote între statele fondatoare și cele sosite ulterior.

Costurile răbdării strategice

O întreagă teorie a răbdării strategice și avantajelor acesteia a fost elaborată și promovată în timp. Și trebuie să fim de acord că, un comportament european, matur reclamă angajarea în negocierea extinsă, abordarea diplomatică, nicidecum comportamente neeuropene, ofensive, de constrângere și sancțiune a aparținătorilor sau companiilor statului cu care există diferențe de puncte de vedere. Dar acest lucru este acceptabil cu actori raționali, cu comportament european împărtășit, cu argumente corecte și explicabile privind propriile sale acțiuni și alegeri de la nivel european. O tărăgănare, un discurs neconcludent, fără argumente sau cu aparența unei logici pragmatice dar fără date și elemente concrete acceptate unanim nu are cum să facă onoare și să reprezinte un avantaj al răbdării strategice atunci când vorbim despre 17, 20, zeci de ani de așteptare fără motiv sau pe o poftă.

Componenta cea mai complicată a răbdării strategice, care se eternizează fără motiv concret și logic, și a deciziilor strâmbe, discriminatorii care se perpetuează pe termen nedeterminat sunt costurile. Costurile menținerii unei asemenea poziții sunt, de cele mai multe ori, creșterea mișcărilor populiste, extremiste, anti-europene, a euroscepticismului. Iar un asemenea comportament al unei decizii luate pe baza unui comportament neeuropean afectează fundamental constructul UE, deci statul membru însuși. Ca să nu mai vorbim de temerile, chiar fricile existențiale pe care perspectiva alegerilor europarlamentare le stârnește când în multiple state crește procentul votului de această factură. România nu avea până în 2020 un partid extremist eurosceptic, cu atât mai puțin un partid pro-rus, anti-european. Ei bine, acum le are. În Parlament.

Comportamentul, deciziile și abordările de această factură sunt complet neeuropene și rănesc statele partenere care manifestă răbdare strategică, ba chiar trădează comportament neeuropean pentru că sunt îndreptate direct împotriva UE și au ca efect subminarea proiectului european. Principiile și valorile europene însele sunt afectate fundamental și atunci când se blochează administrativ extinderea UE(vezi cazul Franței) și atunci când se blochează extinderea Schengen, tot artificial, pe un motiv aleatoriu, că ar fi un spațiu care nu funcționează, deci nu se poate extinde.

Spunea cineva că nimeni nu ar trebui să se aștepte astăzi, în prag de alegeri europarlamentare, sau până la sfârșitul anului, când au loc alegeri naționale în Austria, ca această să ridice veto-ul entru extinderea spațiului Schengen pentru România și Bulgaria(deși condițiile și criteriile tenice sunt respectate de peste 10 ani pentru fiecare, iar acest fapt a fost confirmat de curând, prin noi evaluări). Da. Este o rațiune corectă, o decizie motivată politic de acceptabilitatea gestului în actualul context. Dar nimeni nu a obligat Austria să nu aibă un comportament european în urmă cu mulți ani, când un asemenea vot era acceptabil politic și electoral. Dacă chestiunea extinderii spațiului Schengen era votată la timpul ei, nu mai influența astăzi, la peste doi ani, votul intern pro-extremist de la Viena.

Lecții învățate din procesul de integrare europeană

Procesul de integrare europeană este, poate, cel mai complex proces de reformare a statului și de reconstrucție legislativă. El reclamă construcția unei capacități administrative relevante, o construcție instituțională sofisticată și realizarea unor procese care duc la funcționalitatea acestor instituții, într-un concert care să asigure, în timp, și o cultură instituțională bazată pe valori europene. De aceea experiențele individuale ale statelor membre în procesul de aderare sunt deosebite, mai ales că ele se derulează pe perioade lungi de timp, traversând guverne diferite. De aceea e nevoie de o asumare națională a procesului european, împărtășită de toți membrii societății sau de o majoritate covârșitoare care să susțină un asemenea proces.

Cea mai importantă lecție învățată, chiar în modul cel mai dur cu putință, este aceea de a nu face pași înapoi. Reformele pot avea ritmuri diferite, determinate de conjuncturi, crize, pandemii războaie. Dar drumul trebuie să confirme direcția constantă și susținerea, respectiv voința politică pentru o asemenea direcție. Iar în cazul României există cel puțin două momente în care am plătit o revenire îndărăt în acest proces. Să ne reamintim că România a intrat în Schengen în martie 2012. Atunci, prin decizia Consiliului European(în unanimitate!!!) s-a convenit că România intră în spațiul Schengen cu frontierele aeriene și navale în septembrie 2012 și cu cele terestre în martie 2013. Ce s-a întâmplat?

Am avut suspendarea președintelui. Gest complet constituțional, fără probleme de legitimitate sau de respectare a regulilor statului de drept. Doar că, după referendum, majoritatea s-a apucat să numere cetățenii români pentru a determina, după vot, o modificare a regulilor jocului, o schimbare de majoritate și, deci, de decizie. Rezultatul a fost o tărăgănare cumplită de aproape două luni și descinderea la București a unor lideri europeni și americani care le-au spus liderilor USL-ului de atunci să înceteze încălcarea statului de drept și să închidă procesul referendumului și al suspendării președintelui. Acest lucru s-a întâmplat într-un final, dar rezultatul a fost că MCV și respectarea statului de drept a intrat în condițiile aderării la Schengen fără drept de apel. Astfel, abia după ridicarea obiecțiilor prin îndeplinirea Mecanismului de Cooperare și Verificare, în noiembrie 2021, România a putut discuta aderarea sa la Schengen.

Această lecție învățată arată că nu UE e vinovată, întotdeauna și pe deplin, ci și statele membre au propriile greșeli care costă. România a pierdut decizia de atunci, care împietează asupra intării în spațiul Schengen până astăzi. Desigur, trecutul și istoria nu ar trebui să afecteze decizia Austriei de acum un an și nici nu justifică excepționalismul de astăzi și comportamentul neeuropean. Dar arată că, întotdeauna, este bine să ne raportăm la propriile greșeli și să nu exportăm vina întătdeauna, nemeritat, către UE.

Al doilea moment clar este din perioada Guvernului și regimului Dragnea, care și-a luat drept model iliberalismul lui Orban. Nici acest intermezzo relativ recent nu a fost în măsură să ajute România în procesul său de integrare europeană. Din contra, a ridicat suspiciuni privind hotărârea de a respecta statul de drept, de a combate corupția endemică în stat, dar a ridica dubii și asupra comportamentului european ireversibil al țării noastre, deși Bucureștiul nu a avut acțiuni unilaterale niciodată în Consiliul European, este respectată pentru răbdarea sa strategică și asumă costurile unui asemenea comportament. Dar revenirea la comportamentul pe deplin european a avut nevoie de răsturnarea de trend de la precedentele alegeri europene și de schimbări fundamentale la nivelul partidelor politice din România, PSD în primul rând.

Spre Europa de mâine

Din aceeași linie a lecțiilor învățate, comportamentul european și perspectiva viitorului european reclamă câteva elemente pentru Europa de mâine. Respectul pentru demnitatea fiecărui stat, convergența din punct de vedere economic nu se rezolvă cu salariul minim european, ci cu investiții europene pe tot cuprinsul UE. Fără avantaje cerșite, constrânse sau impuse din partea statelor ce găzduiesc asemenea investiții, în estul European, eventual pe seama cetățenilor statelor nou intrate, ci cu o generozitate genuină și câștigul reciproce ale celor implicați. Ca și cu producții similare în calitate și cu prețuri care să respecte doar competiția și eficiența în privința forței de muncă și a prețurilor mai competitive la energie și materie primă.

Perspectiva Europei cu multiple viteze și cea a cercurilor concentrice europene nu este una acceptabilă. Lecțiile învățate din deciziile europene arată aest lucru. În plus, Zidul Berlinului nu a fost dărmânat în câteva zeci de ani, cărămidă cu cărămidă, nici unificarea Germaniei nu a așteptat decade întregi, ci a depins doar de oportunitatea unui gest definitiv și complet într-o conjunctură unică. Cu atât mai puțin a fost nevoie termene enorme sau prelungite sau a fost blocat de lipsa voinței politice a extinderii și întăririi europene. Din contra. Orice asemenea comportament va îndepărta și pe viitor partizanii europeni sau le va reduce vocile, relevanța și legimititatea lor internă în statele aspirante. Iar cei care vor câștiga vor fi doar naționaliștii euroceptici și anti-europeni, populiștii de toate culorile sau extremiștii din toate colțurile spectrului politic.

Orice formulă care nu atribuie speranțe, direcții clar asumate, opțiuni egale subminează proiectul european. Îl îndepărtează de la realizarea finală. Îl înghesuie în spațiul nemulțumirilor și frustrărilor care, în timp, se vor răzbuna. Iar generozitatea și spiritul european vor plăti prețul acestui comportament profund neconstructiv. Această pledoarie nu înseamnă că se poate face rabat de la principiile și valorile europene, de la comporamentul european al statelor candidate la aderare.

Aderarea se face doar pe merit, în fiecare din politicile comune europene. Pe baza meritelor individuale ale statelor. Dar orice evaluare are la bază, pe lângă criteriile tehnice, o ecuație comprehensive de argumente în care comportamentul european, profesarea europenismului, apărarea valorilor europene și susținerea proiectului european trebuie să fie premiate. Spre beneficiul tuturor statelor europene, al cetățenilor europeni și a Uniunii Europene ca un tot politic puternic, democratic și inclusiv.