Scârța-scârța pe hârtie

În fața noilor tehnologii, destui contemporani au reacția spectatorilor de la cinematograful fraților Lumière, confruntați în 1895 cu imaginea trenului care pare că se îndreaptă spre ei, dinspre marele ecran: fie își ridică instinctiv brațele să se apere, fie o rup la fugă țipând. Spaima pe care o stârnește în general necunoscutul se amplifică în acest caz prin legendele țesute în jurul maleficelor născociri menite să domine și chiar să înlocuiască omul, cât de curând.

Cu toate acestea, chiar din rândul temătorilor, sunt foarte numeroși cei care folosesc netulburați instrumentele modernității, indiferent că vorbim de computere, telefoane smart, televizoare, frigidere sau aspiratoare din aceeași categorie. Și asta fără grija că tehnologia le va fura identitatea sau… sufletul. Pentru că, utilizată cu cap și cu măsură, ea poate ușura mult viața omului, deschizându-i totodată multiple căi de conectare și inclusiv mintea (acolo unde este!).

Influența tehnologiei devine totuși o armă cu două tăișuri într-un domeniu esențial: educația. Entuziasmul pro-digitalizare pe care-l vedem manifestându-se în spațiul școlar românesc și în jurul lui aduce, indubitabil, mari beneficii în procesul învățării, dar riscă și să anihileze niște abilități esențiale pentru formarea și cizelarea noilor generații. Ca orice exces, sanctificarea device-urilor ca unice ustensile capabile să atragă tineretul spre dificila și adesea plicticoasa acumulare de noi informații școlare este o greșeală cu consecințe periculoase.

„Există dovezi științifice clare că instrumentele digitale mai mult împiedică decât îmbunătățesc învățarea", comunica, astă vară, Institutul Karolinska, o foarte respectată instituție de cercetare din Suedia, referindu-se la strategia națională de digitalizare a educației. Autoritățile de la Stockholm anunțau de altfel o grabnică mutare a accentului de pe tehnologie, păstrată în continuare în procesul educativ, pe metodele tradiționale de predare, cu ajutorul cărților tipărite. Iar un metastudiu recent al Universității din Valencia, preluat de The Guardian, confirma urgența acestei schimbări: capacitatea înțelegerii textelor este superioară la citirea lor pe hârtie față de formatul digital. Analizând peste 20 de cercetări anterioare, efectuate în ultimii 20 de ani pe circa 470.000 de participanți, oamenii de știință spanioli au concluzionat că printul bate de departe digitalul, oferind o înțelegere a textelor de 6-8 ori mai bună. E drept că rezultatul e mai clar la vârstele mici și că diferența se atenuează din adolescență încolo.

În mod similar, scrisul de mână, considerat de mulți desuet și incompatibil cu epoca Inteligenței Artificiale, funcționează mult mai eficient decât tastarea în procesul de pricepere și memorare a informațiilor. Pentru că este mai lent și asta ușurează misiunea creierului de a extrage și reține esențialul. Așternutul slovelor pe pagina reală implică mișcări elaborate ale mâinii și o concentrare mai mare, el facilitează crearea de conexiuni neuronale solide și stimulează gândirea și imaginația. Pe când apăsatul unor taste/butoane este o acțiune mecanică, care nu reușește să lase urme adânci în memorie. În consecință, după cum au arătat studii citate de The Conversation, chiar dacă, pe termen scurt, informațiile par „întipărite” la fel în minte, pe termen mediu, cele obținute digital se pierd mai rapid decât cele intrate în cap pe calea scrisului și cititului clasic.

Îngrijorați de urmările negative ale avântului luat de „învățarea via monitor”, inclusiv în țări scandinave care au cunoscut un declin la capitolul literație, oficialii UNESCO au lansat, într-un raport publicat în august, „un apel urgent la folosirea adecvată a tehnologiei în educație". Nu este vorba de o pledoarie pentru revenirea strict la toc, stilou sau creion, ci o recomandare de împletire echilibrată a vechiului cu noul, poate chiar pentru a da răgaz de adaptare la practici însușite prea recent raportat la istoria omenirii. Creierul uman a învățat în sute de ani să prelucreze scrisul și cititul tradiționale, în vreme ce tastarea este o activitate care a „explodat” abia de vreo 20-25 de ani la nivel de masă. Iar faptul că procesele biologice nu țin pasul cu acest ritm ultrarapid de dezvoltare tehnologică este vizibil în numeroasele cazuri de tulburări psiho-afective și de comportament în rândul tinerilor și în incapacitatea multora dintre ei de a mai face față unor provocări normale din viața reală, de la simpla comunicare directă cu semenii la susținerea unui examen ori a unui interviu de angajare. Practic, după cum arăta directorul Programului de Evaluare Internațională a Elevilor (PISA), Andreas Schleicher, dispozitivele folosite excesiv, dar mai ales fascinația rețelelor sociale i-au rupt pe copii de realitate și i-au dus la un regres intelectual și emoțional.

În aceste condiții, este revigorarea scrisului de mână și a cititului în format fizic o involuție în învățământ? Evident că nu. Îmbinarea metodelor tradiționale cu tehnologia de ultimă oră e calea aleasă nu doar în Suedia, ci și în mai multe state americane. În paralel, tot mai multe țări – de la Noua Zeelandă la Franța, Olanda și de curând și România – au interzis utilizarea telefoanelor smart în școli, pentru limitarea distragerilor digitale. Din păcate, la noi, unde regulile sunt făcute pentru a nu fi respectate, fie vor exista dascăli care vor închide ochii la sfidarea interdicției, fie vom vedea copii și părinți făcând scandal că li se încalcă drepturile. Pentru cei care se închină deja la zeul tehnologiei, redescoperirea foii și a creionului e ridicolă și inutilă. Ce nevoie mai ai de scris, când alde ChatGPT și tovarășii săi sunt gata să-ți compună orice text și orice răspuns la vreo întrebare? Naivul cărturar Umberto Eco credea că scrisul de mână reflectă sufletul și personalitatea unui om. Doar că acolo unde sufletul e robotizat, și scrisul devine un fel de scârța-scârța pe hârtie. Pardon, pe ecran.