Sărutul
0Abia comandasem un meniu McChicken şi mă holbam pe pereţi, la ofertele restaurantului. Era sâmbătă, aproape de ora prânzului. Îţi spun toate astea ca să ştii ce mi-ai făcut.
Probabil m-ai pândit. (Cel mai uşor este să faci supoziţii când nu ştii ce este în mintea celuilalt.) Te-ai repezit la mine ca o umbră care vrea să îmbrăţişeze. Dar n-ai apucat să mă îmbrăţişezi. M-ai sărutat pe obrazul stâng. Sărutul tău l-am simţit ca pe o muşcătură. M-am întors, dar nu m-am putut uita la tine. Mirosul de urină şi de căcat mi-a întors maţele pe dos. „Ce vrei, bă, în p... mă-tii!“ – te-am repezit în gând, de ce nu mă laşi să mănânc?, a dracului putoare, ţi-ai vărsat balele pe faţa mea!
Am ridicat privirea. Părul tău împuţit şi încărunţit. Faţa ta palidă, brăzdată de riduri, Doamne, ce riduri tăiate cu cuţitul! Şi unghiile îndoliate de la degetele jegoase. Ai bâiguit ceva, în muzica aia lălăită din McDonald’s, din care am înţeles: „În tabăra de la Braşov...“. Atunci, m-am uitat în ochii tăi îngropaţi în cearcăne. Şi am vrut să te întreb: „Tu eşti, Corina?“. Dar privirea ta întunecată s-a pierdut dincolo de mine. Mi-am amintit în ochii tăi: tabăra studenţească de creaţie literară de la Braşov, în ‘85, da, sigur!, în tabăra din ’85, acolo ne-am cunoscut, acolo eram „tinere condeie“, poeţi şi prozatori, aşa ne credeam cu toţii, mari artişti şi, peste noi, era Marin Sorescu, marele poet, care asculta cu răbdare şi îngăduinţă cum citeam producţiile noastre literare, în cenacluri care se întindeau dincolo de miezul nopţii, pentru că toţi ţineam să-i arătăm maestrului cât suntem de talentaţi, dar eram plini de orgolii şi de stângăcii, ne credeam deja scriitori pe soclu, în manuale, pentru că aveam toată viaţa (şi gloria) în faţă...
M-ai sărutat pe obrazul stâng. Sărutul tău l-am simţit ca pe o muşcătură.
Îţi aminteşti de cenaclurile cu Sorescu? – am vrut să te întreb (stupid), dar tu mi-ai luat-o înainte: „Cu ce te ocupi?“. Ţi-am răspuns cu sânge rece: „Cu scrisul“. Dar tu nu m-ai auzit. Puţeai ca dracu’! Şi comanda mea era gata, fata de la casa de marcat îmi ridicase tava cu meniul McChicken, lumea din restaurant se uita la noi, la mine şi la tine, parcă aştepta să fac ceva, se uita ca la un reality-show sau, dimpotrivă, aştepta să-ţi cumpăr ceva de mâncare, ca într-o telenovelă, ce vă chiorâţi aşa la noi, n-aţi mai văzut doi oameni care vor să-şi povestească vieţile: Corina, ce s-a întâmplat cu viaţa ta?
Te-ai întors pe jumătate, aşteptând să-mi iau mâncarea. Ai început să bolboroseşti şi să-ţi baţi buzele cu palma. Două genţi burduşite, mizerabile, îţi atârnau de umeri. Erai înfăşurată într-o geacă unsuroasă şi blugii îţi curgeau pe picioarele care tremurau.
Fata de la casă mă aştepta de sub cozorocul său McDonald’s. Parcă se uita la obrazul meu, la urma sărutului tău, care sărbătorise bucuria reîntâlnirii şi raza de lumină care scăpase miraculos prin norii grei ai uitării, care înfruntase întunericul răvăşirii.
Am cerut fetei să-mi pună meniul la pachet. Ca să fug de tine, Corina. Acasă, m-am spălat pe faţă cu săpun şi mi-am băgat hainele la maşina de spălat. Am muşcat din McChicken-ul sleit, aşa cum sărutul tău a muşcat din obrazul meu: cu pofta nebună a vieţii.