„Să ne întoarcem la clasici, va fi un progres!“

Se mai vorbeşte oare în şcoală despre ritm şi rimă? Mai ştiu elevii de azi ce înţelegea Eminescu prin „iambii suitori“ sau prin „săltăreţele dactile“? Sau ce vrea să spună cuvântul prozodie?

Iată cum îşi începe Mihai Dinu „Precuvântarea“ la cartea lui frumos intitulată „Mică metodă de liră pentru începători (cu tubulatura digitaţiei prozodice şi optzeci de exerciţii rezolvate)“ (Editura Spandagino, 2014): „Iubite cititorule (mon semblable, mon frère), ţii în mână o carte absolut inutilă, un fel de curs practic de potcovărie pentru locuitorii unei ţări din care caii au dispărut demult“. Ritmul seamănă bine cu lovitura regulată a bătăii potcoavelor.

Autorul cărţii se întreabă dacă, un secol după trecerea in corpore a poeţilor români la versul liber, mai are rost să-l studiem pe cel clasic, sau dacă versul alb practicat de moderni mai are nevoie de reamintirea celui cu rimă din secolul XIX. Răspunsul e simplu: nu numai că sunt poeţi români actuali care n-au renunţat la poezia cu ritm şi rimă (Ion Horea, Gheorghe Tomozei, Şerban Foarţă, Ştefan Aug. Doinaş sau Emil Brumaru), dar noi continuăm a-i citi încă din şcoală pe maeştrii de odinioară ai versului clasic (Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Macedonski, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu şi atâţia alţii).

Acesta este şi motivul pentru care există, într-un număr relativ mare, studii consacrate versificaţiei din diferite epoci, începând cu secolul XVI şi XVII (Coresi, Dosoftei, Miron Costin), de care s-au ocupat Ladislau Gàldi şi Mihai Dinu, şi sfârşind cu secolul XIX, care i-a reţinut atenţia unuia din marii specialişti în domeniu, G.I. Tohăneanu. Revenind la Mihai Dinu, el a dat în cartea lui de debut din 1986, „Ritm şi rimă în poezia românească“, o explicaţie definitivă a mecanismului ritmic. E greu de presupus că se va găsi cineva capabil să ofere una mai bună. Iată-l acum făcând acelaşi lucru în materie de rimă. Căci despre rimă e vorba în „Mică metodă“.

80 de poezii proprii

Nu vă luaţi după aparenţe. Cartea nu e nici una pur tehnică, nici una pedantă. Mai degrabă una didactică, în sensul nobil al cuvântului. Şi pe deasupra, plină de umor, cum v-aţi putut da seama din scurtul citat de mai sus.

Adăugaţi la asta faptul, cu totul neobişnuit, că autorul îşi ilustrează teoria cu 80 de poezii proprii, unele, admirabile pastişe („Alecsandri era băiat de zahăr,/ Cotat cu mari succese la cucoane,/ Dansa irezistibil prin saloane/ pe muzică, normal, de Flechtenmacher“). Ce susţine, în fond, Mihai Dinu? Privitor la ritm, el propunea în cartea lui de debut un alt criteriu decât acela mecanic al succesiunii de silabe accentuate şi neaccentuate, care forţa în multe cazuri limba poeziei, şi anume respectarea accentului natural, ceea ce conduce la o enormă diversitate de ritmuri, în aceeaşi poezie sau chiar în aceeaşi strofă, la o uimitoare poliritmie.

În „Mică metodă“, este rândul rimei să fie „împroprietărită“. Mihai Dinu remarcă din capul locului faptul că, beneficiind de accente pe silabe multiple, spre deosebire de franceză sau maghiară, unde accentul apasă totdeauna pe o singură silabă din cuvânt, ultima, respectiv, prima, limba română permite o bogăţie incomparabil mai mare de rime.

De la matematician spre poetician

Cum autorul cărţii a studiat matematica, el ne dă numărul variantelor posibile de rimă în franceză, 512, şi, respectiv, în română, 11.195. Aici ar fi trebuit să pun semnul exclamării, dacă citam fraza lui Mihai Dinu. În plus, dacă limba franceză şi-a „uzat“ tezaurul de rime în o mie de ani („Séquence de Sainte Eulalie“, primul text atestat, datează din secolul IX), limba română n-avea niciun motiv întemeiat, exceptând influenţa poeziei franceze de după Rimbaud, să abandoneze rima şi infinitele ei posibilităţi... naţionale.

Matematicianul din Mihai Dinu îi suflă poeticianului un calcul complet: „Dacă rimele franceze s-au dovedit artistic productive timp de o mie de ani, cele româneşti, în ipoteza valorificării lor totale, ar mai putea servi vreme de vreo... douăzeci şi două de milenii (sau, mai precis, în condiţii de exploatare similare cu a celor franceze, încă 21.865 de ani!)“.

Nu vă spuneam că savantlâcul are umorul lui, într-o carte încântătoare şi utilă. Şi care, peste toate, îmi dă mie personal speranţa că poezia românească se va întoarce la versul clasic. Îi am martori pe participanţii la Gala Poeziei de la Alba Iulia din noiembrie trecut, când ascultându-l pe Constantin Chiriac recitând un poem în vers clasic al lui Doinaş, le-am sugerat poeţilor prezenţi ca, la Gala de la anul, să citească versuri cu ritm şi rimă. 

Să ne întoarcem la clasici, aşadar.