Ruşii au dezvoltat provocarea şi dezinformarea pînă la nivelul unei arte!

0
0

De ce britanicii? Cu vreo câţiva ani în urmă, cei de la SRI, ajunşi la concluzia înţeleaptă că se impune o operaţie estetică a feţei de Securitate a Serviciului, ne-au invitat pe câţiva lideri de opinie la două întâlniri succesive cu şeful de staţie CIA şi cu şeful de Staţie M6 de la Bucureşti.

Trăgând linie după cele două întâlniri, cel puţin în conştiinţa mea, şeful de la M6 (SIS, cum i se spune de la un timp) l-a surclasat pe cel de la CIA. Deşi m-am întrebat de ce? chiar atunci, răspunsul, amânat mereu, l-am primit abia zilele acestea.

Citind un soi de manual franţuzesc dedicat Serviciilor – „Renseignement et contre-espionnage: Actions clandestines, technologies, services Secrets”, publicat de Hachette Pratique în 2008, sub semnătura lui Éric Denécé, m-au surprins cuvintele din Introducerea la Capitolul repartizat Les services secrets de la Couronne: „Încă din Evul Mediu, Britanicii au avut deseori ocazia de a dovedi dispoziţiile lor particulare pentru Informaţii şi Operaţiuni clandestine. Elitele  politice le-au integrat în strategiilor lor şi le-au fost adesea fundamentale succesului lor”.

Nu e singurul autor care surprinde specificul Angliei prin raportare la alte Mari Puteri europene: serviciile secrete sunt respectate şi, mai ales, iubite de către politicieni, ba chiar şi de către simpli cetăţeni.

În Franţa, de exemplu, Serviciile Secrete sunt dispreţuite, mereu identificate cu Poliţia Politică. În America, Agenţia Centrală de Informaţii e temută, dar nu iubită. Cum se explică atitudinea aparte a britanicilor?

Prin identificarea muncii celor din M6 sau M5 ca una de Intelligence, de Inteligenţă, şi nu de spionaj pur şi simplu. Din prestaţia lucrătorilor sunt excluse loviturile sub centură, uitatul prin gaura cheii, trasul cu urechea. Apar ca dominante esenţiale calculele puse la cale de inteligenţă.

Activitatea de Intelligence e văzută în Anglia ca fiind practicată de Lorzi. Viitorii lucrători sunt studenţi de excepţie, de la universităţi britanice de prestigiu, recrutaţi în ultimul an de studiu, de profesorii lor, ei înşişi foşti sau actuali colaboratori ai serviciilor.

Oferta făcută de profesor trece drept un gest de apreciere deosebită a studentului. A lucra în Servicii apare astfel ca un privilegiu, ca apartenenţa la elite. Într-un cuvânt, imaginea Serviciilor secrete în Anglia e dată de oamenii care lucrează în cadrul lor.

Interesant rămâne că această relaţie aparte dintre cetăţeni şi Servicii a făcut ca:

1) Şefii M6 şi M5 să fie dintre ofiţeri şi nu dintre civili ca în alte ţări.

2) Controlul parlamentar să fie introdus tîrziu în Anglia, la două decenii de la legiferarea lui în SUA.

*

Manipulaţi de Anglia? Nu o temă, ci o obsesie rămîne în cartea lui Tom E. Mahl „Espionage's Most Wanted: The Top 10 Book of Malicious Moles, Blown Covers, and Intelligence Oddities”, apărută la Galahad Books în 2003,  manipularea americanilor de către Serviciul Secret britanic, în 1940, pentru intrarea Gigantului în război.

Ziare precum Baltimore Sun, New York Herald Tribune, jurnalişti,  scriitori, amazoane, diplomaţi, lucrează zi şi noapte pe teritoriul american, pentru a atrage SUA de partea Angliei împotriva Germaniei.

Până şi ageamiul într-ale Intelligence se întreabă cum de nu s-au prins autorităţile americane, FBI-ul lui Hoover în primul rând, de această vastă prezenţă a unui agenturi străine pe teritoriul naţional şi cum de n-au înhăţat nici un spion britanic?

Întrebarea e justificată doar dacă scoatem din discuţie complicitatea autorităţilor americane cu această Reţea de influenţă a Marii Britanii.

Prin Preşedinte, prin FBI, America era convinsă că trebuie să intre în Război.

Nu de dragul surorii mai mici, Anglia, şi nici măcar de ochii sprâncenaţi ai Democraţiei, vezi Doamne! primejduite de Germania lui Hitler, ci de dragul Puterii americane în lume. Indiferent de rezultatul conflagraţiei pînă la urmă Germania ar fi cedat în  faţa Cuplului Anglia-URSS. Dacă rămînea în afara Războiului, America se excludea de la Marea Împărţeală venită o dată cu pacea.

Reţeaua britanică nu ţintea autorităţile, ci populaţia americană, reticentă la gîndul măcelului în care ar fi intrat, congresmenii, liderii sindicali şi membri ai societăţii civile. Lucrând cu accepţiunea autorităţilor, serviciile secrete britanice nu riscă nimic altceva decît ceva parale cheltuite în plus.

*

Dilema agentului dublu. Nu există provocare mai mare pentru CIA decît apariţia unui defector din tabăra URSS. În timpul Războiului Rece, Agenţia se confruntă cu multe asemenea încercări.

Ce probleme uriaşe ridică ivirea unui defector ne dezvăluie Richard Helms, fost şef al Operaţiunilor clandestine, fost director al CIA, în memoriile sale tipărite postum în 2003 de Random House , sub titlul A Look over my Shoulder: A Life in the Central Intelligence Agency”:

„Ca întotdeauna în cazul unui agent voluntar, prima variantă luată în considerare este cea a unei provocări. Oare persoana respectivă a fost trimisă la noi de un serviciu de informaţii sau securitate advers interesat să ne inducă în eroare sau urmărea doar să obţină informaţii despre personalul şi locaţiile noastre clandestine? Următorul pas este să se stabilească rapid dacă voluntarul este cine spune că este şi, prin urmare, dacă are într-adevăr acces la informaţiile pe care le oferă – cu alte cuvinte, este posibil să fie un profitor care încearcă să-şi îmbunătăţească situaţia financiară?

Aceste verificări se practică în toată lumea, de la serviciile de informaţii şi mediile diplomatice pînă la cele mai riscante şi importante posturi din statele poliţieneşti ostile. Aflasem de mult că KGB şi serviciile similare de informaţii şi securitate din URSS erau experte în operaţiunile de provocare şi dezinformare. Nu sînt ruşii cei care au inventat aceste operaţiuni – deşi diferitele structuri poliţieneşti ale ţarilor au lăsat o moştenire bogată celor de la KGB –, dar ei au dezvoltat aceste tehnici, aducîndu-le la nivelul unei arte”.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite