Rusia a rătăcit o rachetă cu capabilităţi nucleare în Nagorno Karabakh

Rachete Iskander M Foto EPA EFE

Parcă toate necazurile se acumulează pe capul Rusiei lui Putin. De abia smulsese o pseudo-înţelegere a preşedintelui american Joe Biden pentru o întâlnire – summit bilateral, cândva, în viitor, pentru discuţii strategice numai să-şi retragă trupele care marchează încordarea muşchilor în Estul Ucrainei, că au venit pe bandă rulantă semnele negative care mai de care mai îngrijorătoare.

Au fost date publicităţii, în ordine, Analiza comunităţii de informaţii americane despre Ameninţările la adresa SUA, în care Rusia e pe primul loc, în dispută cu China, e adevărat, analiza Trendurilor Globale 2040 o arată în aceeaşi postură nedorită ieşind din prim planul capabilităţilor de mare putere, după care au venit sancţiunile pentru atacurile cibernetice Solar Winds şi ingerinţa în alegerile americane. Şi peste toate, în parcul din mijlocul capitalei Baku, Preşedintele azer Ilham Aliev a pus racheta Iskander M cu capabilitate nucleară pe care a găsit-o neexplodată în Nagorno Karabakh, o rachetă de fabricaţie rusă care nu ar fi trebuit vreodată să se afle în regiune şi care împinge Moscova în spaţiul dezbaterilor globale despre neproliferare a purtătoarelor nucleare şi încălcarea angajamentelor Rusiei în materie.

Iskander M în curte la Ilham Aliev

În conflictul din Nagorno Karabakh, Azerbaidjanul pare să fi învăţat lecţiile conflictelor îngheţate de prin spaţiul post-sovietic. Astfel că, după ce s-a pricopsit în premieră după retragerea radarului de la Gabala cu trupe ruse pe teritoriul naţional, a pus în discuţie statutul şi mandatul trupelor de menţinere a păcii care păzesc enclava armenilor din Nordul Karabakhului, insistând în acord pe preluarea controlului frontierei proprii în coridorul Lachin cu trupe de poliţie de frontieră şi vamă azeră. Preluarea controlului frontierei este prima condiţie a recuperării teritoriului, urmată, fireşte, de retragerea la termen a trupelor ruse – despre care există semne mari de întrebare că s-ar retrage de bunăvoie de undeva vreodată.

Pe fondul divergenţelor în această direcţie, iată că Preşedintele azer Ilham Aliev a scos parcă de nicăieri o lovitură majoră, pe care a şi expus-o public în parcul din centrul capitalei unde a plasat echipamentele capturate în cel de-al doilea război din Nagorno-Karabakh, de la finele anului trecut. În văzul tuturor, pozată şi prezentată chiar la intrarea în parc, stă o rachetă Iskander M, de producţie rusească, cu capacitate nucleară, care nu ar fi trebuit să se afle niciodată în posesia armenilor, darămite să fie trasă în conflict, asupra azerilor.

Rusia transferase rachete Iskander în Armenia. Era un lucru cunoscut, şi în timpul disputelor interne din Erevan, între premierul Pashynian şi fostul preşedinte Serj Sargsian, respectiv şeful staului major demis, Onik Gasparian, iată că cei de la Erevan au dat publicităţii faptul că s-a tras cu rachetele Iskander în Nagorno Karabakh, dar, precum spunea premierul Pashynian, doar 10% au explodat. Disputa rămâne, mai ales că partea rusă susţine că toate armele de acest fel sunt în depozite şi nu au fost folosite – un punct major de dispută cu Azerbaidjanul, dacă acest lucru se va fi întâmplat.

Dar peste această controversă – şi ea importantă – iată că în Nagorno Karabakh azerii au găsit nu numai Iskander, ci chiar Iskander M, varianta îmbunătăţită şi modernizată de Rusia, capabilă nuclear, şi aceasta neexplodată. Rezultatul expunerii publice a acestei rachete este dublu: expunerea Rusiei unei discuţii mai largi privind proliferarea purtătoarelor nucleare prin exportul către Armenia(ilegal) şi posibilul export, în acelaşi timp, şi către trupele sale de intermediari din Donbas, respectiv faptul că racheta nu a explodat, ceea ce ar constitui un eşec de construcţie şi o subminare a capacităţii complexului militar-industrial rus şi o lovitură majoră credibilităţii militare a industriei ruse.

Veştile strategice din Caucaz, noi probleme pentru credibilitatea internaţională a Rusiei lui Putin

Nu ştiu dacă e realitate ceea ce a afirmat Pashynian sau nu. Ruşii au reacţionat furibund, ba şi armenii, spunându-i că premierul neimplicat vreodată în război nu cunoaşte nimic în domeniul militar. Chiar şi acesta a nuanţat afirmaţia, susţinând că ar fi afirmat că nu are probe privind explozia a mai mult de 10% din rachetele trase, despre restul nu ştie dacă ar fi explodat. Totuşi, revenirea şi nuanţarea vin să accentueze problemele complexului rus şi ale producţiei sale de armament, adăugându-se la alte multe probleme pe care diferitele categorii de arme produse în Rusia şi livrate la export le-au întâmpinat.

Totuşi valoarea de întrebuinţare a rachetei rătăcite de Rusia în Nagorno Karabakh şi, mai grav, găsită de azeri este mult mai importantă în negocierile ruso-azere. Preşedintele Aliev a ridicat problema în urmă cu 10 zile în convorbire telefonică purtată cu Putin, în timp ce Ministrul Apărării azer a scris o scrisoare omologului rus în care a cerut să i se spună cum a ajuns racheta acolo, de unde s-a tras, cine a tras, ce obiectiv militar azer a vizat şi care a fost misiunea executată de rachetă. Mai mult, într-o conferinţă desfăşurată marţi la Baku, după o vizită făcută de participanţi în teritoriile eliberate, Preşedintele Ilham Aliev ne-a confirmat şi faptul că partea azeră ştie şi de unde s-a tras, şi cine a făcut-o şi, fireşte, ştie şi unde a găsit-o, o zonă care, prezumtiv, nu ar avea nici o legătură cu prezenţa militară azeră, ci doar cu civili şi locuinţe, fără nici o relevanţă militară. Tirul a fost destinat să distrugă case şi să înfricoşeze populaţia, să facă victime, nicidecum să lovească vreun obiectiv militar.

Nu cred că Preşedintele Aliev aşteaptă, în mod realist, un răspuns. Dacă ar fi existat unul, el se obţinea pe canale diplomatice şi politice directe, nicidecum atunci când povestea a ieşit public. Din contra, publicarea ei subliniază tocmai faptul că Rusia lui Putin o ţine pe a ei, nici nu a mâncat, nici gura nu-i miroase, persistând în minciună, sau cum ar spune diplomaţii, în ambiguitate constructivă. Însă punerea rachetei în mijlocul capitalei Baku antrenează costuri de imagine, dar şi costuri politice la nivel global, şi generează constrângeri, creând limite în capacitatea de negociere a părţii ruse în raport cu azerii asupra Acordului statutului forţelor de menţinere a păcii ruse din Nagorno Karabakh.

Tot la nivel strategic, Declaraţia tripartidă din 10 noiembrie care a încheiat partea militară directă a conflictului din Nagorno Karabakh, consemnând victoria azeră, aduce două veşti importante, aparent una bună şi una rea pentru Rusia: introducerea unui nou contingent rus în Caucaz, de data aceasta pe teritoriul azer, şi crearea unui nou conflict îngheţat pe modelul celor precedente, cu care să poată manevra sine die, dar şi consemnarea în premieră a unui acord explicit al Rusiei privind prezenţa trupelor unui stat NATO, Turcia, pe teritoriul fostei URSS. Într-adevăr, dacă prezenţa unor misiuni de pregătire sau creştere a capacităţii de apărare se regăsesc în Vestul Ucrainei, dacă a existat baza de la Manas din Kârgâzstan, în perioada de început a războiului din Afganistan, este pentru prima oară când Rusia e de acord şi semnează de bună voie prezenţa trupelor turce în regiune.

Relevanţa raporturilor de putere în jocurile Rusiei din Caucaz şi rolul tot mai pregnant al Turciei, cu care Rusia se ciocneşte mai peste tot pe unde merge prin lume – Libia, Siria, Caucaz – subliniază încă un lucru interesant: chiar şi prezenţa trupelor ruse în zona de Nord a Nagorno Karabakh are două feţe ale monedei. Mai întâi, ele pot constitui ocupaţie militară, dar în acelaşi timp pot deveni trupe ostatice conglomeratului de forţe turco-azere din regiune. Într-adevăr, în varianta pozitivă, Rusia are trupe care nu vor mai pleca din zonă pentru că Azerbaidjanul nu va discuta statutul special al acesteia şi nici nu va permite prelungirea sine die a staţionării trupelor ruse; pe de altă parte, azerii ar putea să fi învăţat lecţia precedentelor din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud sau Donbas şi pare să transforme o prezenţă militară rusă în trupe ostatice capabilităţilor majore azere şi turce care le înconjoară, limitând drastic spaţiul de manevră al Rusiei până la punctul de a putea chiar determina retragerea contingentului rus după 5 ani, dacă păstrează controlul frontierei.

Cele patru războaie ale ruşinii pierdute de Rusia după independenţă

Rusia a declarat independenţa imediat după Puciul de la Moscova, din 21 august 1991, iar în decembrie, după acordul de la Alma Ata, a dispărut Uniunea Sovietică prin dezintegrare în statele unionale, noile State Independente din CSI. De la acel moment, Rusia, succesoare la tratate a URSS, a suferit indirect cel puţin 4 războaie ale ruşinii prin care a putut să realizeze, la fiecare etapă, care e nivelul său de pregătire, tehnologie şi înarmare.

A fost mai întâi Războiul din Irak, în 2003, când tehnologia de ultimă generaţie a URSS aflată în mâinile lui Sadam Hussein a fost spulberată într-un marş triumfal transmis în direct – lansarea CNN ca post, vă amintiţi – de către Armata americană, şi aceasta pătrunsă dintr-o singură direcţie şi neputând să atace folosindu-şi baza de la Incirlic, din cauza opt out-ului turc care, în calitate de vecin, nu a permis ca Irakul să fie atacat de pe teritoriul său. A fost mai apoi războiul de 4 zile din Georgia, din 7-10 august 2008, în care armata rusă atât de lăudată a dovedit slăbiciuni de necrezut în faţa unei armate liliputane dar îndârjite a Georgiei, care a reuşit să reziste cât a putut, să încurce şi să hărţuiască trupele ruse prin munţi, să doboare avioane ruse – deşi nu avea aviaţie, iar apărarea antiaeriană era încropită din capabilităţi luate de la ucraineni.

Şi Rusia a recunoscut slăbiciunile sale şi a trecut la modernizare, inclusiv la formule tehnologice noi de înarmare. Iată însă că au apărut confruntările din Libia ale companiilor sale militare private în care Turcia a făcut din nou legea cu armata sa de drone. Khalifa Haftar nu numai că nu a cucerit Tripoli, dar a fost nevoit să se retragă şi să asiste neputincios la noul plan de pace şi joncţiunea între Guvernul recunoscut de ONU de la Tripoli şi Parlamentul de la Tobruk. Şi în Siria, îndărătnicia turcilor şi a opoziţiei pe care o susţine, Armata Siriană Liberă(sau Naţională, spre deosebire de Armata Arabă Siriană a lui Bashar al Assad) a făcut ca regiunea Afrin să rămână în mâinile sale, iar Rusia şi Siria lui Assad să nu poată declara victoria asupra rebelilor şi opoziţiei, la 10 ani de la începerea războiului din Siria. Rusia e băgată într-un nou Afganistan, fiind şi acum pe punctul de a depăşi ca durată de şedere prezenţa militară în Afganistanul dinaintea prăbuşirii URSS.

Acum Războiul din Nagorno Karabakh, rătăcirea rachetei Iskander M la azeri şi parcul din centrul capitalei azere Baku arată o altă realitate, care nu cred că poate fi spălată, la nivelul ruşinii, de acţiunile şi inovaţiile legate de omuleţii verzi din Crimeea, respectiv Donbas: nivelul tehnicii militare armene este alcătuit din tehnologie de final de epocă sovietică, unele provenind chiar din perioada celui de-al doilea Război Mondial; nivelul doctrinei şi tacticilor este comparabil cu cel al Liniei Marginot din anii ’30. Pe teren, în Aghdam, am văzut şi aici şanţurile şi tranşeele care arată acelaşi dezastru al unei armate de mijloc de secol 20 care se luptă cu o forţă modernă de deceniul 2 al secolului 21, cum a arătat cea azeră, cu aport turc, israelian şi pakistanez.

Fireşte că Rusia are capabilităţi militare mai importante decât Armenia, dar intervenţiile sale pe linia războiului electronic au avut cam acelaşi rezultat ca în Libia, adică aproape de zero, iar utilizarea rachetelor Tochka U şi Smersh nu a făcut decât să sublinieze cu ce trage armata armeană asupra clădirilor de locuit din Azerbaidjan doar pentru a produce mai multe distrugeri, forţând şi o condamnare pentru încălcarea legilor războiului şi pentru crime de război împotriva civililor. Peste toate, Iskander M, care bagă Rusia în gura comisiilor de proliferare a purtătoarelor nucleare de la nivelul ONU şi a SUA, Marii Britanii şi UE în mod direct.

Cum e să-ţi construieşti singur capcana înfrângerii la şah? Cazul Ucrainei

Şi pentru că toate trebuiau să meargă pe roate, iată că şi presiunile, manifestările de încordare a muşchilor şi bluful din Ucraina par să se transforme într-o capcană auto-montată de către propria ambiţie. Sigur, poate oricând să facă referire la exerciţiile militare neanunţate care abundă pentru a justifica zdrangănitul de arme. Însă lucrurile se complică atunci când intrăm în spaţiul tehnic şi calculăm kg/cm2 capacitatea tehnicii grele ruse de a trece prin noroi, mocirlă şi mlaştină pentru a pătrunde în Estul Ucrainei în aprilie, după o iarnă lungă şi excesiv de ploioasă. Ar fi sinucidere publică, iar Rusia ar trebui să-şi aducă milionul de soldaţi formal înregistraţi sub arme pentru a împinge la tancuri şi a le mişca prin mlaştinile ucrainene.

În plus, deşi Rusia lui Putin se aştepta la mai multe divergenţe, neînţelegeri şi contradicţii, iată că Occidentul nu a clipit. Ba a susţinut formal şi puternic Ucraina, pe toate vocile, de la SUA, Marea Britanie, NATO, UE, G7 şi partenerii globali. E adevărat că Ucraina şi-a luat şi ea partea de gafe – vezi ameninţarea că neprimirea urgentă în NATO ar determina reînarmarea nucleară, o declaraţie hazardată, extrem de proastă şi neavenită. Dar gafa aceasta nu anulează reacţia dură şi unanimă împotriva manifestărilor de forţă din jurul graniţelor Ucrainei şi a introducerii trupelor paramilitare şi de voluntari – în fapt trupe ruse în haine militare descompletate – în regiunea ocupată din Donbas.

Decontul unei flexări neconvingătoare a muşchilor pare să vină repede, şi el se traduce în jocul de şah prost în care te închizi singur în capcană. Cum va proceda mai departe Rusia? Cum va anunţa retragerea trupelor? Orice motivaţie ar găsi formal, ea va însemna pentru toată lumea o înfrângere, nu numai de imagine, dar şi de fond. Fireşte că trebuie avut grijă cum asumă situaţia Ucraina şi cum gestionează excesul de adrenalină, dar la nivelul Rusiei, imaginea lui Putin şi încrederea în „preşedintele până în 2036” nu au cum să se relanseze, după un asemenea episod.

Rusia ar urma, astfel, să experimenteze un război psihologic fără succes. O Rusie care nu mai este infailibilă şi fără să i se opună nimeni. Din contra, o Rusia care a aflat care sunt liniile roşii din Donbas: orice pas înainte al Ucrainei în eliberarea prin forţă a propriului său teritoriu din Donetsk şi Luhansk antrenează pierderea sprijinului Occidental; dar şi orice pas al Rusiei de a pătrunde pe teritoriul ucrainean antrenează o reacţie dură a Occidentului. E adevărat că nu a fost testată componenta militară occidentală şi hotărârea de a desfăşura şi forţe armate pe teren. Dar poate Rusia să joace la risc şi această linie testând limite care o împing dincolo de punctul de unde se mai poate întoarce în relaţii normale cu partenerii occidentali?