Rush - Moving Pictures. „Living in the limelight, the universal dream”

Mergeam des la un prieten care avea două magnetofoane, o colecție serioasă și amabilitatea de a o împărți cu mine. Într-o zi ajung la el și mă întreabă mustăcind: ”ia zi, câți sunt în trupa asta?” Dă drumul la bandă și pe fondul unui public numeros și extaziat aud o voce pițigăiată anunțând ”this is the spirit of radio”.

Așa începe unul dintre cele mai zdrobitoare concerte pe care le-am auzit vreodată pe o înregistrare. Îmi venea să sar, simțeam o forță și o bucurie pe care cu greu le puteam stăpâni și a durat ceva până să număr muzicienii, să-i răspund omului la întrebare. Am numărat cinci: voce, chitară, bas, clape și tobe. Clasic. La care el zice: ”Na, trei sunt”. Nu înțelegeam, cum se împart pe instrumente, de unde vine acel sunet masiv, sunt doar trei oameni pe scenă, e un concert, nu e un studio unde poți supraimprima cât vrei. Și piese atât de bune, care m-au făcut să rămân lipit de acea bandă multă vreme și să-mi cumpăr la un moment dat un set de tobe cu care să studiez stilul lui Neil, evident, doar pentru plăcerea mea de amator. ”Red Barchetta”, ”YYZ”, ”A Passage to Bangkok”, ”Closer to the Heart”, ”Xanadu”, ”Freewill”, derivate din întreaga discografie, cu câteva din cele mai bune riff-uri auzite în rock, cu intensitate heavy metal și complexitatea structurală a ”prog”-ului, un playlist ideal pentru eternitate.

Și înainte de a putea să diger ce am ascultat, m-a lovit suflul unei explozii care m-a schimbat pentru totdeauna. Un val de clape compresate, o artilerie cu toate frecvențele, purtate de o groove balansat, funky și cu toată amploarea pe care o poate avea rock-ul. Uimirea continuă spre mijlocul piesei, când implozia sonoră atrage revărsări rimtice în formule nemaiauzite până atunci. O piesă rock, dar cu un impact mult mai mare decât orice piesă ascultată, cu un conținut mult mai bogat decât forma previzibilă. După patru minute și jumătate, buimac, mă uit pe cutia de carton a benzii de magnetofon să văd titlul piesei : ”Tom Sawyer”, prima de pe albumul ”Moving Pictures”, urma să aflu ulterior. Am stat să-mi revin puțin, eram entuziasmat și în același timp intrigat. Un nume din literatura clasică pentru o piesă atât de modernă. A urmat curiozitatea, dorința de a afla cine a reușit să creeze un asemenea vârtej sonor, care să mă ia de guler și să mă scuture, o nouă dimensiune care să-mi schimbe viața de iubitor de muzică. Ce personalitate au cei care te fac să le asculți muzica o viață întreagă din momentul în care i-ai cunoscut?

Nu există platformă mai bună de lansare pentru a cunoaște un artist decât un concert sau un album ”live” reușit. Eu am avut noroc cu ”Exit... Stage Left”, pentru că așa am cunoscut un nume uriaș și am ajuns la unul din albumele mele preferate, oricând în primele cinci. ”Moving Pictures” nu mi-a oferit doar muzică memorabilă, ci mi-a transmis stabilitatea de care orice adolescent are nevoie într-o perioadă de absorbție activă, condiționată afectiv. Potrivirea aproape perfectă dintre muzică și text era atât de actuală, chiar cu un pas înaintea altora, provocarea era atât de complexă, încât nevoia de a găsi cât mai multe albume cu Rush m-a capacitat total. Era exact ce-mi doream, forță muzicală și provocare intelectuală, poezie împachetată în muzică deșteaptă, drogul dependenților de adrenalină ezoterică. Iar ”Tom Sawyer” nu era decât salva de deschidere a unui album-monstru. Un moment de desăvârșire în cariera trupei, un punct ridicat al trăirii noastre muzicale, revenind asupra unor emoții pe care vrem să le trăim cât mai des. Acest punct a fost atins de milioane de oameni, iar suflul continuă să aibă putere. rămânând vital și în secolul XXI. ”Moving Pictures” nu ar fi existat fără experiența primelor albume, fără succesul sau subestimarea lor, fără curajul lor conceptual, nu ar fi avut de unde să se nască dacă nu ar fi existat ”2112”. Apoi ”Hemishperes”, care a fixat fundația conceptuală și a făcut posibil acest album inevitabil, pe toate planurile, muzical, tematic, estetic și chiar filosofic.

Nimic nu s-a format din vid, nimic din ceea ce ascultăm nu a fost inventat fără legătură cu ceva ce a fost compus înainte. Geddy Lee, Alex Lifeson și Neil Peart au adunat un număr mare de influențe în tot ceea ce au făcut, reverența față de cei de la care au învățat a fost mai puternică decât orgoliul. Întocmai această deschidere a alimentat procesul care a dus la acest album, la rându-i un mecanism cu puternică influență în viitor. Aș umple câteva pagini cu artiști care s-au declarat copleșiți și inspirați de acest fenomen sub forma unor piese cu povești diferite, a unor scurt-metraje multimedia, captate de trei muzicieni cu personalități diferite, care au folosit tehnologie și talent, echipament avansat și instinct creativ în cel mai potrivit moment posibil. O lucrare completă, coerentă, fără egal în colecția trupei, ”Moving Pictures” are calități multisenzoriale: celebrul, zuruitorul sunet de sintetizator care deschide poarta acestui colos (”Tom Sawyer”), formulele ciclice care cresc pulsul și contopește genurile (”Vital Signs”), o plimbare imaginară cu emoții și comentariu social (”Red Barchetta”), virtuozitate pe valul unor schimbări ritmice, una dintre cele mai dinamice piese instrumentale cântate vreodată de un trio (”YYZ”), imaginea alarmantă a unei găști numeroase bântuind în căutarea unor vinovați (”Witch Hunt”), o viziune printr-un sistem complex de lentile, cu text inspirat de John Dos Passos (”The Camera Eye”) și un riff feroce care persiflează celebritatea (”Limelight”). Șapte fragmente care, așa cum arată și titlul sub care sunt adunate, au proprietăți filmice, formând imagini cu sunet. Canale perfect suprapuse, efecte de chitară folosite cu măsură, panoramări făcute cu noimă în timpul mixajului, metode digitale de producție și desigur, trio-ul, cu o uimitoare abilitate tehnică și componistică, au dus la un ciclu de piese cu transparență sonoră și profunzime conceptuală.

Un superlativ tridimensional realizat de Rush în colaborare cu co-producătorul Terry Brown și inginerul de sunet Paul Northfield, maeștrii audio-geometriei. ”Moving Pictures” arată o trupă maturizată, după mai multe turnuri ale anilor ’70 care le-au stimulat devenirea. Rush au evoluat treptat, consistent, trecând de la muzical la audio-vizual, iar diversitatea de piese de pe acest album este legată de un aspect: ele formează o antologie de mini-filme care au fost concepute, produse, încadrate, scrise, regizate și jucate de Rush. Basistul, vocalistul și claviaturistul ochelarist Geddy Lee, tripla amenințare care mi-a dat impresia că trupa e formată din cinci membri. Alex Lifeson, tipul care și-a dat Gibson-ul pe un Fender și a devenit un guru al pedalelor și efectelor, un stăpân al tonurilor sacre și secrete de chitară. Neil Peart, o mașină de ritm cu postură bonomă și minte carteziană, un artist cerebral care dă versurilor puterea desprinsă din motorul ritmic, ”profesorul” ai cărui discipoli l-au venerat și descifrat în detaliu minuțios. Toți trei au avut un impact tectonic asupra muzicii, atrăgând un respect de cult. Toți trei au schimbat vieți, însă Peart a schimbat destinul bateriei în muzica rock, fie el progresiv sau nu. Un reper clar poate fi găsit în evoluția solo-urilor lui din timpul concertelor, de-a lungul anilor. Urmează sutele de bateriști foarte buni care-i știu pe de rost setul de tobe, rudimentele și găselnițele ritmice devenite canon.

Muzical și tematic, ”Moving Pictures” pare a sta într-o rădăcină împărțită de toate piesele. Înseamnă că avem de-a face cu un album-concept? Nu cred, mai ales dacă luăm ca model opera rock sau genul de producție care conține personaje, teme recurente legate de o acțiune, deznodământ, prolog sau epilog, schimbări de emoții sau acțiuni, așa cum găsim la ”Tommy” sau ”Lamb Lies down on Broadway”. Narațiunea codificată de pe ”Moving Pictures” e greu de urmărit, dar un arc epic care să ne transmită un mesaj coerent există, un concept al faimei care schimbă oamenii. Printre altele, prindem momentul bine păstrat al trupei care atinge statutul de artist mondial, echilibrul dintre profesional și personal, dintre virtuozitate și muzicalitate, dintre progresiv și comercial, dintre exces și minimalism. Pentru ei, totul a fost o chestiune de echilibru. Rush încheie o etapă în care a dezvoltat matricele rock-ului progresiv și se deschide către noi posibilități, explorate pe albumele produse în anii ’80. Succesul obținut cu ”Permanent Waves”, care arăta deja o desprindere de ”A Farewell to Kings” și ”Hemispheres”, a încurajat intrarea în fluxul schimbării, preluarea pulsului vremurilor. Apăruse ideea de a înregistra un nou album live. Atât Neil cât și Cliff Burnstein, un prieten care lucra pentru casa de discuri Mercury au spus că mai bine ar fi să se concentreze pe un nou album de studio. Alex și Geddy au aprobat încântați, luând una dintre cele mai bune decizii din carieră, având în vedere momentul care trebuia exploatat creativ din plin. Încă un motiv să mă bucur că am prins aceste vremuri și cea mai potrivită cale de a face cunoștință cu Rush. ”Exit... Stage Left” e cel mai cuprinzător iar ”Moving Pictures” e cel mai convingător.

Începând cu 1981, Rush și-au confirmat abordarea muzicală, și-au eficientizat muzica renunțând, în bună parte, la piesele-suită și structurile complicate întinse pe 20 de minute. Dacă privim peisajul lărgit, ”Moving Pictures” a apărut într-un moment în care formatul britanic al rock-ului progresiv s-a atenuat, în timp ce alte forme, mai agresive, mai compacte ca alcătuire (NWOBHM, speed, thrash) captau atenția. ”Moving Pictures” era pe muchie. Nu chiar prog, nici hard rock, nici new wave. Un scris mai condensat, cu aceeași minte mobilată și liberă. A șters liniile de demarcație dintre genuri, în timp ce a scos tot ce e mai bun din ele. A absorbit ceea ce se întâmpla în jur, în timp ce muzicienii erau receptivi la noile sunete aduse de Ultravox, Japan sau Peter Gabriel. Nu e vorba de compromis, ci de simplificare în favoarea puterii, cu același nivel de măiestrie. Vorbim de un ”power trio”, unul dintre cele mai mari din istorie.

Puțini artiști rock au reușit cu adevărat să creeze artă și să facă bani buni în același timp. Rush nu au fost niciodată în poziția căutătorilor de chintesență muzicală, prin veleitarisme de avangardă, ritmuri sucite și experimente haotice, nu au vrut niciodată să dezlege tainele universului trăind în agonie pauperă. Și nici nu au produs platitudini pop în cantități sufocante. Au depășit eșecurile tratându-le cu umor, și-au potolit incertitudinile trasând o hartă clară pe care să o folosească în anii ce urmează. Au căutat dar au și găsit, folosind super-puterea pe care o întâlnim și alți imenși artiști precum Peter Gabriel sau David Bowie: curajul. Au făcut ce au simțit, ce au crezut că e mai bun, de fiecare dată când au înregistrat ceva sau au pășit pe scenă. Au știut că sunt pe drumul cel bun fără să asculte vocile fals confidente din birouri. Doar așa poți conta cu adevărat, e singurul mod prin care ceea ce faci să rămână durabil. Aș fi menționat și alte căi, chiar și rețete, dacă s-ar fi dovedit că sunt la fel de autentice, atractive și originale.

Echilibru, după cum spuneam. Rezultanta perfect calibrată a două surse bine exploatate. ”Third Stream”? De ce nu, dacă extindem înțelesul acestui termen care de obicei e atribuit fuziunii dintre jazz și muzică clasică. Când două genuri se combină și iese o formă nouă și completă, putem folosi termenul general de ”fusion”, destul de bagatelizat prin folosire excesivă sau ”third stream”, cu trimitere mai clară la un produs artistic. Poate cel mai bun exemplu îl găsim la ”YYZ”,  care nu e nici jazz-rock nici instrumental melodic. E o îmbinare între cele două, care a dus la o a treia identitate muzicală. ”Moving Pictures” există datorită acestui tip de asociere, a mentalității prin care Lee, Lifeson și Peart au ieșit din zona de confort.

Arta Rush este o muzică ”third stream”, sintetizată pe un album perfect, scris la ferma lui Ronnie Hawkins, un muzician foarte iubit în Canada. Când nu se jucau cu aeromodele telecomandate care puneau în pericol dotările fermei, Alex, și Terry (Brown) făceau progrese în direcția albumului. Retras, Neil scria versuri în casă, privind suprafața sticloasă a lacului (Stoney Lake). Geddy și Alex schimbau idei în hambar, cu chitarele la dispoziție, înregistrând fiecare idee. Seara se întâlneau și aplicau textele noi pe forma pieselor schițate. De fapt, textele au fost baza, mai mult ca oricând. Ele primeau ilustrația muzicală potrivită. Așa au fost montate componentele pieselor ”The Camera Eye”, ”Tom Sawyer”, ”Red Barchetta”, ”YYZ” și ”Limelight”. O schimbare în stilul de lucru. De la epopeea lirică transpusă pe scheme ritmice sofisticate au trecut la piesa rafinată și consistentă. Au rămas schimbările ritmice ingenioase dar piesele erau bazate mai mult pe riff și groove. Materialul se dezvolta deși devenea mai concis, centrat ritmic și în același timp dezvoltat dinamic în diferite direcții. Entuziasmul creativ forma o energie care cu greu putea fi controlată. Se lucra cu fervoare și fiecare piesă se dezvolta rapid, ca un vârtej care devasta totul în cale. Repertoriul începea să sprijine o temă discutată de grup în trecut, devenită acum principiu de funcționare: spațiul muzical care să permită stimularea tuturor simțurilor. Sunet, imagine și suflet. Un spațiu care să reunească tehnica, ritmul hipnotic și economia compoziției pe un ciclu de piese care să inducă sinestezia. Pe cât de clar sună totul spre exterior, pe atât de complex e totul în interior. Da, ”Moving Pictures” e chiar atât de serios.

Din acel moment, în timpul producției, muzica Rush era discutată și în termeni vizuali. Fără a fi fragile, piesele aveau conținut emoțional și ofereau celui care ascultă ocazia de a-și folosi imaginația. Nu mai era nevoie de versuri sau imagini din exterior, totul era inclus în aceste filmulețe, scrise impecabil, filmate scenă cu scenă la nivelul celui mai titrat regizor.

După ce materialul a fost în mare parte conceput în atmosfera idilică de la ferma lui Ronnie, Rush și Terry Brown au trecut la faza următoare: înregistrarea unor demo-uri la studiourile Phase One, plasate în zona industrială a orașului Toronto. N-a durat mult, iar destinația următoare era Le Studio, Morin-Heights, Quebec, un loc de vis, cu priveliști montane cuceritoare admirate prin ferestre largi și cu o atmosferă cum nu se putea mai potrivită pentru munca unei echipe motivate de realizarea unei valoroase opere de artă. Dealtfel, Le Studio, deținut de Andre Perry a fost gazda multor echipe motivate care au realizat albume mari. Amintesc doar câteva nume: The Police, Chicago, Nazareth, Starcastle, Bryan Adams, Rainbow, David Bowie sau The Tea Party. Până și Vladimir Vâsoțky a înregistrat acolo, locuind în același loc pe timpul lucrului. Pentru Rush, Le Studio era ceea ce pentru Beatles devenise Abbey Road. Au înregistrat acolo fiecare album până în 1993, inclusiv ”Counterparts”, mai exact șapte titluri.

Iarna vine repede în Quebec, nu prea era de stat pe afară, așa că trupa a dedicat tot timpul înregistrărilor. Într-o singură noapte, Neil a tras toate tobele, folosind 17 microfoane. Alex a tras mai multe canale de chitară dar a reușit să păstreze o transparență esențială în sound-ul albumului, ceva ce auzim destul de rar la o trupă rock. Cam în acea perioadă, Alex și-a schimbat metoda de imprimare, nu doar chitara. A trecut de la Gibson la Fender, dar nu mai era mulțumit să stea în cabina de studio. Petrecea mult timp în cabina de control, așa că a decis să înregistreze de acolo. Geddy a folosit un bas Rickenbacker, la fel ca idolul său, Chris Squire, precum și câteva modele de Fender Jazz Bass iar tehnica lui a evoluat de la pană la degete. Totul a decurs metodic: mai întâi bateria, ghidată de metronom, cu acompaniament orientativ, care urma să fie înlocuit pe rând de instrumente supraimprimate. Au urmat  basul și clapele, apoi chitara iar la final Geddy a adăugat vocile. Le Studio avea instalat un mixer SSL (Solid State Logic) cu 48 de canale și două magnetofoane Studer A 80, până aici totul normal. Problema a intervenit în momentul transpunerii rezultatului mixajului pe un dispozitiv digital. Mediul digital oferă mai multă claritate pe tot spectrul de frecvențe, este superior ca fidelitate mediului analogic, dar nu oferă nuanțele și complexitatea acestuia. În etapa de trecere de la mixaj la mastering, au intervenit probleme de comunicare între echipamentul analog și cel digital. Evident, problemele s-au rezolvat, chiar dacă a fost nevoie de intervenția directă a producătorilor de echipamente pentru asta. Mix-ul digital a ajuns la New York, unde Bob Ludwig a realizat masterul pentru vinil, folosind un compresor NTP, un egalizator Neumann OE-DUP și unul de la Sontec. În Canada, master-ul a fost făcut la Lacquer Channel. În pofida limitelor economice, primul tiraj de vinil a fost realizat dintr-un material ”virgin”, folosit pentru prima operă, care nu a fost topit din alte discuri returnate. Impuritățile de la discurile refolosite ar fi putut influența fidelitatea redării albumului.

În timp ce muzica era definitivată, în toamna lui 1980 au fost făcute și fotografiile care urmau să fie folosite pentru copertele albumului (e corect și ”coperți”), pe seama jocului de cuvinte rezultat din titlu. ”Moving Pictures” reprezintă imagini mișcate de oameni în mișcare iar oamenii care privesc sunt mișcați de picturile mișcate. Totul reflectă umorul specific practicat de cei trei muzicieni, una din calitățile care i-a ținut împreună și i-a ajutat să treacă peste momente dificile. Într-o clădire care are aparența unui muzeu (Legislatura de Provincie din Ontario, situată în Queen’s Park, Toronto) sunt escortate trei picturi: prima e cu Jeanne D’Arc pe rug, cu trimitere la ”Witch Hunt”, a doua este o pictură de-a lui Cassius Coolidge din 1903, intitulată ”A Friend in Need”, cu câini care joacă poker iar cea mai îndepărtată în cadru îl readuce pe omul dezbrăcat de pe coperta lui ”2112”, postat împotriva stelei roșii, adică omul abstract împotriva maselor, steaua roșie simbolizând mentalitatea colectivistă. Majoritatea celor care au apărut în fotografie sunt prieteni ai celor care au realizat-o. Pentru a completa întregul montaj vizual, Hugh Syme s-a deplasat la Le Studio unde a realizat fotografiile de pe coperta interioară, portretele alb/negru ale celor trei, devenite la fel de emblematice.

”Moving Pictures” și-a manifestat rapid puterea de a convinge, de a schimba păreri legate de muzica Rush. Publicul a simțit asta încă de la prima difuzare a albumului La CHUM-FM – Toronto. Pe 12 februarie a fost lansarea oficială, iar la sfârșitul lui martie discul era pe locul trei în topuri, devansat de ”Hi Infidelity” (REO Speedwagon) și de ”Paradise Theater” (Styx). A rămas câteva luni în primele zece. Remarcabil, dacă nu am pune la socoteală faptul că a rămas pe viață în inimile a milioane de oameni. Pentru ei au contat și cifrele, dar mult mai puțin în comparație cu reacția celor care-i urmăresc și-i admiră. Pe 17 februarie a început turneul, cu un concert la Michigan, primul oraș american în care Rush a cântat la începuturi. Astfel, cercul a fost închis. Ceea ce a devenit ”Exist...Stage Left” a fost selectat din 50 de role de bandă înregistrate în acest turneu. ”Moving Pictures” și ”Exit...Stage Left” au fost concepute într-o lume în care piața de casete video VHS era în plină creștere iar MTV deja emitea. La fel, formatul CD pentru audio urma să schimbe modul în care întreaga lume ascultă muzică. Muzica Rush naviga pe vârful valului creat de aceste creații tehnologice. În timp ce Kansas, Styx, Starcastle, Saga sau FM optau pentru direcția rock-ului progresiv sau se destrămau, Rush era în aceeași formulă, deasupra tuturor, devenind a treia formație, după Beatles și Rolling Stones, cu cele mai multe albume de platină consecutive. Puține trupe în lume au reușit să obțină un echilibru atât de solid între componentele muzicale așa cum găsim pe ”Moving Pictures”, simbioza magică dintre creativitate și dotare tehnică. O sursă permanentă de bucurii sonore, provocări intelectuale și ritual al audiției 

Rush și-a închis prăvălia în 2018, după ultimul concert dat în 2015, iar ușa pare închisă pentru totdeauna după moartea lui Neil Peart din ianuarie 2020. Dar ce cult, ce monument muzical rămâne în urma lor, cât de reprezentativi au rămas pentru muzicienii și publicul care aleg călătoria în cât mai multe teritorii muzicale cu putință. Aceste schimbări de direcție au solidificat reputația trupei ca specie rară care supraviețuiește urmându-și muza, adaptându-se în același timp la o piață în permanentă schimbare. Ascultând albumele care au urmat, ”Signals”, ”Power Windows”, ”Grace Under Pressure”, ”Hold Your Fire”, ”Roll The Bones”, ”Counterparts”, găsim multe elemente de continuitate care provin din titlurile clasice de pe ”Moving Pictures”, care a apărut într-un moment perfect potrivit ca timp, loc, culme de inspirație și producție. Rush a fost dintotdeauna o trupă de rock progresiv, dar prin acest album și-au intensificat segmentul ”rock”, adăugând claviaturi fără să-i atenueze din agresivitate. Definiția echilibrului, cuvântul cel mai des folosit în descrierea acestei puternice declarații artistice.

E cel mai bun album al lor? Posibil, având în vedere multitudinea de calități conținute, dar cui îi pasă de aceste clasificări păguboase? Nu există niciodată un veșnic ”Nr.1”, dar poate fi ceva care menține energia cu care ne fascinează, ne transmite putere, echilibru și clasă. Dacă ne gândim la ce a provocat ”Moving Pictures”, putem spune că e unul dintre cele mai bune albume apărute vreodată și cu siguranță cel mai potrivit punct de plecare în inițierea Rush.