România lucrătorilor culturali și a reformiștilor aculturali - analiză

O ANALIZĂ A CAPITOLULUI DOMENIULUI CULTURII DIN PNRR-URILE ELABORATE DE 27 DE STATE EUROPENE.

Abstract

Acest studiu vizează o analiză a rolului valorii rezilienței în constituirea unor ecosisteme culturale sustenabile, în acord cu perspectivele UE referitoare la strategiile de (re)construcție a unei societăți postpandemice. Faptul că SCC-urile (Sectoarele Culturale Creative) au confruntat probleme diferite, în funcție de gradul de investiții prealabil pandemiei și de maniera în care industriile aferente arareori au fost explorate ca domenii generatoare de profit, a reprezentat unul dintre factorii care au accelerat criza financiară a arealului cultural. Astfel, studiul de față analizează pactul pentru Cultură propus de UE, #CulturalDealEU, și efectele sale asupra recomandării UE prin care 2% din bugetele totale ale PNRR-urilor – Planurilor Naționale de Redresare și Reziliență să fie alocate domeniului Culturii. În acest demers sunt analizate măsurile incluse de PNRR-urile a 27 de state europene pentru domeniul Culturii, incluzând România. În mod particular, sunt evaluate măsurile excepționale de bune practici ale statelor care și în timpul pandemiei, dar și prin PNRR-uri, au investit masiv în redresarea Culturii – Franța, Italia, Austria, Cehia, și state care au preferat să substituie măsuri particulare asumate prin PNRR cu scheme naționale pentru redresarea SCC, precum Germania, Suedia, Luxemburg și Danemarca. Dincolo de aceste aspecte, parte a unei analize comparative elaborate privind construcția PNRR-urilor, mai ales din perspectiva eforturilor de a transforma Cultura într-un domeniu esențial, sunt analizate 11 carențe ale PNRR-ului României prezente la capitolul Cultură, alături de două situații problematice care au tangență cu obiectivele PNRR, dar care pot fi realizate independent de el: OUG pentru Statutul lucrătorului cultural, un modus operandi greșit și o sursă a inegalităților dintre categoriile de operatori culturali, respectiv Schema de ajutor de stat pentru Cultură, redusă de la 100 de milioane de euro, cum fusese anunțat, la 140.000.000 de lei, adică 28 de milioane de euro, ceea ce înseamnă 4666,666 euro/ operator cultural finanțat. Astfel, operatorii culturali primesc 28% din cât a fost anunțat inițial de guvernul de dreapta. Acest studiu expune motivele pentru care România, deși nobilă în intențiile de afirmare a Culturii ca domeniu sustenabil, e încă departe de trendurile europene aplicate pentru a face acest domeniu esențial pentru societatea românească post-pandemică sau pentru a promova produsele SCC-urilor autohtone în plan internațional.

Cuvinte cheie: CulturalDealEU, PNRR, cultură, reziliență, societate post-pandemică, SCC.

I. UN ECOSISTEM CULTURAL MAI SUSTENABIL? REZILIENȚA, UN RĂSPUNS CULTURAL, LA COLAPSUL UNOR SOCIETĂȚI (A)CULTURALE?

Afectarea sectoarelor culturale-creative (SCC) de către pandemia provocată de COVID-19 poate fi urmărită pe cinci paliere mari, potrivit unui studiu UNESCO:

„1. Slăbirea fluxurilor tradiționale de salarizare și finanțare;

2. Perturbarea locurilor de muncă și a mijloacelor de trai;

3. Perturbarea lanțului valoric cultural și creativ;

4. Creșterea participării la domiciliu la activități culturale în detrimentul interacțiunilor in situ;

5. Impact negativ asupra diversității vocilor culturale și accesului la munca și conținutul cultural.”[1]

Deși la prima vedere efectul asupra sectoarelor culturale creative (SCC) pare evaluat din perspectiva forței de muncă și a accesului la cultură, ceea ce se pierde din vedere este că fiind un domeniu generator de profit, în ciuda perspectivei comune care reduce cultura doar la loisir și entertainment, la nivel global, pandemia a produs pierderea a 40% din veniturile obținute de pe urma activităților și antreprenoriatului cultural. Reflexele culturale comunitare au contribuit la acest colaps: artiștii care au preferat să performeze online, live, nu au obținut venituri de pe urma activității lor, pentru că mai degrabă publicul consumă în spațiul virtual conținuturi disponibile gratuit, în vreme ce rata analfabetismului digital ne indică faptul că în ciuda digitalizării, consumatorii nu dispun de cunoștințele necesare pentru a naviga în siguranță și a consuma produse culturale disponibile online. Scăderea producției culturale a însemnat, printre altele, și mai puține conținuturi care să exprime diversitatea culturală, idealurile comunitare și spiritul de solidaritate. Prin urmare, se aștepta reziliență în lipsa accesului la factorii care o stimulează cultural. Din perspectiva UNESCO, singura soluție valabilă pentru regenerarea SCC constă în dezvoltarea unor ecosisteme culturale mai sustenabile, incluzive și diverse, care să se axeze pe următorii piloni:

Fig. 1. Dezvoltarea SCC reziliente[2]

Imediat după pandemie, dezvoltarea Planurilor Naționale pentru Redresare și Reziliență (PNRR) au ridicat miza reconstrucției sectoarelor culturale creative. Totuși, inițiativa vine pe fondul unor precedente care nu transformă aceste planuri în oportunitatea crucială de afirmare a domeniului Culturii ca fiind esențial pentru reconstrucția societății post-pandemice: strategiile naționale pentru domeniul Culturii sunt modeste și pe alocuri construite sumar, pentru a respecta un  indicator birocratic, cultura nu este privită drept domeniu generator de profit, investițiile în antreprenoriatul cultural sunt slab stimulate iar cultura e tot mai mult un domeniu de arbitrare a tensiunilor dintre mediul privat și cel de stat, mai ales sub semnul finanțării. În plus, pandemia nu a făcut decât să accelereze vulnerabilități prealabile: reamintesc faptul că România era unul dintre statele în care consumul de cultură atingea valorile cele mai joase din Europa: 5% dintre români declarau că merg la teatru în timpul liber, față de 47% care preferau mersul la mall, cu un an înainte de pandemie; 9% optau pentru cinematograf și 5% pentru vizitarea muzeelor[3]. Astfel, într-o țară în care 83% dintre respondenți nu au mers niciodată la bibliotecă pentru a citi sau împrumuta cărți, 9% citesc cărți zilnic, iar 39% niciodată[4], pandemia nu putea decât să accelereze niște raportări disfuncționale la rolul culturii în educarea unei societăți sau la democratizarea accesului la cultură.

            Soluția în primă fază a părut să fie una de natură axiologică: reconstrucția unei societăți este un proces valoric, mai înainte de a fi normativ: prin urmare, reziliența a fost valoarea cadru propusă de UE pentru redresarea societăților postpandemice. Chiar importul acestui conținut a fost problematic: termenul are valențe sociologice și psihologice: este descrisă drept abilitatea de a fi „fericit”, „de succes”, dacă ne uităm în literatura de dezvoltare personală; dar în același timp, este recomandată și ca o calitate fundamentală de a te întoarce la o condiție anterioară după întâmpinarea unor dificultăți. Or întrebarea mea e ce miză poate fi aceea de a te întoarce la un context în care cultura e tratată ca un domeniu de pierdere a timpului liber, nu de câștig cognitiv și economic? Reziliența culturală nu este doar capacitatea comunitară de a depăși adversități, ci și capacitatea de a continua să te dezvolți în condiții nefavorabile[5]. Trebuie să ne reamintim însă că nu pandemia de COVID a dat startul pentru reziliență: este valoarea la care s-a făcut recurs după criza din 2008[6]: de atunci și până acum, orizontul de așteptare a fost acela de a defini cultura drept un accelerator al dezvoltării economice globale deși, paradoxal, statele au fost tot mai puțin capabile să asigure condițiile de subzistență ale acestui domeniu. În 2017, statele UE alocau 1% din fondurile guvernamentale serviciilor culturale[7]. În 2018, așadar înainte de izbucnirea pandemiei, sectorul cultural a recrutat 8.7 milioane de profesioniști în UE, ceea ce înseamnă, potrivit Eurostat, 3.8% din forța totală de muncă[8]. Un an mai târziu, o treime, însemnând 32% din forța de muncă din domeniul Culturii, făcea parte din sectorul independent privat, la nivel european[9]. La aceste variabile, se adaugă următoarele gap-uri pe care cred că e bine să le avem în vedere înainte de a ne pronunța referitor la reziliența pe care SCC-urile ar trebui să o încorporeze în strategiile de dezvoltare postpandemice: domeniul Culturii lipsește din strategia de dezvoltare a Comisiei Europene pentru 2020, iar cadrul UE pentru cultură este pe alocuri reflectat în sursele de finanțare europeană. În plus, Consiliul European a declarat că „deși investițiile în domeniul culturii și al patrimoniului fac parte din noua agendă strategică pentru 2019-2024, UE nu deține competență legislativă în domeniul Culturii”[10]. În tot acest context, se observă cum deși există disponibilitate de investiție la nivel european în domeniul Culturii, fondurile întârzie să fie investite corespunzător pentru că există o slabă corelație între politicile culturale și legislația din domeniu. Remarc însă un coridor de intenții care fac din perspectivă europeană cultura un domeniu mai apetitiv pentru ceea ce însemnă o moștenire generațională: planul Next Generation EU face ca instrumentele de recuperare să se deschidă mult mai mult către SCC-uri, în vreme ce directiva europeană a fost ca cel puțin 2% din bugetul PNRR să fie alocat Culturii. Legislativ, se dezvoltă schița unui statut european al artistului, care să facă mai echitabile, la nivelul statelor europene, condițiile contractuale, de reprezentare, securitate socială, asigurare în caz de șomaj sau lipsă a locurilor de muncă, scheme bugetare pentru sistemul de pensii al angajaților din acest domeniu. Asta în timp ce la nivelul PNRR-ului din România, statutul lucrătorului cultural profesionist, adoptat prin OUG 21/2023 rămâne, dincolo de structura lui lacunară – asupra căreia vom reveni în secțiunile următoare ale studiului de față – un element care transformă  protecționismul social în spațiu concurențial pentru recunoașterea calității de „profesionist” de către organe precum ANAF; care sfidează propunerile sindicale, recomandările Comisiei Europene, dar și nivelul de inflație actual.

Până la analiza acestei componente care transformă domeniul Culturii din PNRR într-o maculatură inoperabilă, există o arie lansată de UE pentru implementarea rezilienței și recuperării, stabilită prin ceea ce în 2020 a fost numit Pactul Cultural pentru Europa. Conținutul acestui Cultural Deal EU impune includerea culturii și a patrimoniului în prioritățile de finanțare ale UE, alocarea a minim 2% din PNRR Culturii, dezvoltarea unor politici culturale mai perseverente și „în acord cu societatea civilă”, creșterea rolului inovației în sectorul filantropic european, noi criterii pentru condiția artistului și operatorilor culturali în Europa, recunoașterea potențialului culturii în realizarea dezvoltării sustenabile și dreptății sociale, includerea domeniului Culturii în European Green Deal și, cel mai important, plasarea Culturii în centrul discuțiilor europene despre viitorul continentului și la baza dezbaterilor privind alegerile în Parlamentul European pentru 2024[11]. Așadar, pe măsură ce UE încearcă prin diferite cadre normative și priorități de finanțare esențializarea domeniului Culturii, SCC-urile trebuie să implementeze valoarea rezilienței în strategiile de recuperare, reziliență care impune, pe de o parte, „adaptarea la noile realități post-criză ale capitalismului, o dovadă vie a austerității care nu poate fi depășită decât prin mijloace manageriale economice și sociale” și, pe de altă parte, „politici culturale capitalizate de pe urma traumei austerității, reciclarea daunelor în valoare, care, la rândul său, oferă o justificare retrospectivă pentru austeritatea în sine, ca proces social productiv”[12]. E un argument valabil, cu atât mai mult cu cât subfinanțările SCC au fost prezentate îndelung ca o consecință a austerității bugetare rezultată în urma crizelor financiare sau împrumuturilor de stat. Pe de altă parte, un management eficient al domeniului Culturii nu este dependent exclusiv doar de finanțare, ci și de idei, strategii și proiecte. Inserția rezilienței ca valoare fundamentală a acestora este, pentru unii autori, o manieră de a justifica prin recurs la antropologie culturală și psihologie de masă faptul că recuperarea trebuie declinată ca austeritate, un timp, ceea ce este contraproductiv. Alternativa, este ca reziliența să fie gestionată ca resursă de ilustrare a unor vulnerabilități care pot fi redresate printr-un boost de investiții, însă dacă ele nu pot fi și consumate, doar produse, atunci valoarea rezilienței se pierde: un exemplu concret ține de digitalizarea masivă a conținuturilor culturale nesoluționând în paralel analfabetismul digital sau lipsa de orientare a indivizilor către consumul digital de cultură. În cele ce urmează, vom vedea ce înseamnă domeniul Culturii pentru PNRR-urile europene în ciuda acestor intenții legislative și strategice lăudabile de a aduce Cultura în centrul actului de guvernare și de a transforma SCC-urile în surse generatoare de profit.

CULTURA, SUB 2% ÎN PNRR-URILE EUROPENE?

Un raport publicat recent de Gabriele Rosana and Irene Tsitse, din cadrul Culture Action Europe, arată că după insistențele a 110 organizații și rețele instituționale europene, solicitând prin scrisori deschise autorităților guvernamentale alocarea a cel puțin 2% din PNRR domeniului Culturii, 14 din 26 de state – însemnând 53% - au decis includerea Culturii în PNRR-uri, mobilizându-se astfel 2% - cca 12 miliarde de euro – pentru domeniu. Statele care și în timpul pandemiei au investit masiv în redresarea Culturii – Franța, Italia, Austria, chiar și Cehia – au rămas la fel de dispuse să aloce fonduri domeniului prin PNRR, în vreme ce state precum Germania, Suedia, Luxemburg și Danemarca au propus mai degrabă scheme naționale pentru redresarea SCC. Studiul arată că: „În ciuda unor excepții interesante, incluzând aici acele țări care susțin creația contemporană (Franța) și regenerarea prin cultură (Italia) cu investiții din partea UE, precum și adoptarea unui Statut al artistului (Spania, Republica Cehă) ca parte a reformelor prezentate în PNRR-urile lor, cultura și agenții culturali sunt încă foarte instrumental percepuți, aprecierea fiind mai degrabă pentru contribuția lor la economie decât pentru expresia lor ca valori în sine.”[13]

Problema rămâne aceea că nu se generează contexte care să modifice mentalitățile guvernamentale și percepția publică referitoare la rolul Culturii în dezvoltarea unei societăți. Absența valorizării Culturii ca domeniu în sine crucial pentru umanitate duce, in extenso, către reducerea domeniului la o componentă funcțională a unei economii care se bizuie mai degrabă pe turism, ca factor generator de profit, pentru care Cultura oferă pârghii. La nivel european, situația[14] arată astfel din perspectiva bugetului alocat prin PNRR Culturii:

Ce se poate constata în urma analizei situației particulare a domeniului Culturii în diferite PNRR-uri, este că majoritatea statelor europene au folosit această oportunitate în primul rând pentru a produce reforme legislative care să amelioreze statutul angajaților și operatorilor culturali, a sistemului de finanțare a sectorului cultural, și a tranziției la energia verde a instituțiilor culturale folosind, totodată, și un plan intens de digitalizare a patrimoniului. Post-pandemie, statele europene simt nevoia introducerii unor scheme particulare de vouchere creative pentru a sprijini inovația și democratizarea accesului la cultură: Cehia surprinde prin asemenea măsuri, în vreme ce Franța și Italia adaugă buget de la stat pentru a dezvolta intens internaționalizarea serviciilor și produselor culturale. Cea mai comună soluție căutată însă este dubla resuscitare a SCC și a turismului prin producerea unor oferte juxtapuse care să permită scheme de suport pentru creația artistică și finanțare a producției cinematografice (FR, SP), creșterea atractivității orașelor istorice mici (IT), intensificarea rutelor culturale (CY, CZ). În același timp, potrivit unei evaluări publicate de UE, România se află pe locul 3 de la coada clasamentului privind investițiile în Cultură, după maniera în care statele aleg să răspundă la reactivarea domeniului prin metodologia implementată de PNRR-uri.

Fig. 2. Situație estimativă privind cheltuielile bazate pe PNRR în domeniul Culturii corespunzătoare măsurilor alocate prin aria politicilor SCC[1].

Din rândul celor mai bune exemple de bune practici, UE a selectat câteva care atrag atenția din perspectiva eficientizării categoriilor de cheltuieli și maximizării rezultatelor pentru un număr cât mai larg de beneficiari:

a) Austria – a ales să construiască un fond de investiții pentru tranziția la energia verde a sectoarelor și industriilor culturale creative, juxtapunând două axe: renovarea clădirilor istorice și adaptarea lucrărilor de renovare la exigențele programului Baukultur – combinarea calității arhitecturale și a priorităților ambientale.

b) Cehia – este apreciată ca având unul dintre cele mai performante pachete de reforme legislative privind statutul artistului și cea mai bună schemă de ajutor pentru dezvoltarea educației digitale, financiare și manageriale a inovatorilor din SCC-uri.

c) Grecia – este preferată pentru abordarea comprehensivă a măsurilor inovative pentru promovarea Culturii ca resursă a creșterii și dezvoltării sustenabile. Este singura țară care promovează Cultura ca factor pentru sprijinirea sănătății mentale și care a investit masiv în facilitarea accesului la instituțiile culturale a persoanelor în etate și cu dizabilități. Pe de altă parte, ecosistemele locale au fost încurajate, punând accentul pe meșteșuguri, branduri culturale elene și forme de comerț regional.

d) Spania – a investit masiv în sectorul audio-vizual, făcând ecosistemul mai atractiv și mai accesibil, corelând categoriile de cheltuieli pentru digitalizarea serviciilor culturale (muzee, biblioteci, arhive naționale) și folosind sectorul cinematografic intens pentru internaționalizare și atragere de investiții.

În timp ce Cultura devine noua energie a Europei, potrivit #CulturalDealEU, să vedem ce se întâmplă la nivelul României, printr-o analiză atentă a gestionării și reprezentării domeniului Culturii în PNRR.

III. ROMÂNIA, ÎNCOTRO?

În ceea ce privește analiza PNRR-ului României, trebuie spus că niciun capitol nu a fost discutat în Parlament. Prin urmare, feedbackul expertizei parlamentare a lipsit. În PNRR, România nu are un capitol dedicat exclusiv Culturii, ci unui agregat, Turismului și Culturii. După schimbarea structurii guvernului în urma rotativei, Ministerul Turismului a fost desființat și transformat în Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului. Prin urmare, există sincope între prioritățile asumate inițial și cele rezultate în urma sinergiei noilor domenii din componența acestui portofoliu. Independent de aceasta, însă, PNRR promite, cu privire la domeniul Culturii, câteva particularități, din care nu lipsesc inconsistențele:

a) Prioritățile culturale emerg din cele turistice, nu invers. Reforma 1. „Înființarea și operaționalizarea Organizațiilor de Management al Destinației”, la pachet cu „elaborarea unui Plan de acțiune dedicat valorificării patrimoniului cultural”. Deși direcțiile de promovare ale patrimoniului cultural ar trebui gândite și dezvoltate de experții Ministerului de Cultură, PNRR prevede faptul că „Organizațiile de Management al Destinației vor fi înființate de către Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului și vor include entitățile relevante active în turism și cultură într-o anumită zonă, fiind, de asemenea, guvernate de Comitetul executiv al OMD”[2]

b) Crearea locurilor de muncă în domeniul Turismului e prioritară față de cea din domeniul Culturii, or domeniile nu trebuie antrenate într-o competitivitate, ci într-o complementaritate.  Investiția 1. Componenta de investiții vizează promovarea a 12 rute „turistice/culturale tematice în zone defavorizate din România”, având ca obiectiv „crearea de noi locuri de muncă în industria turistică”. Niciun cuvânt însă despre crearea unor noi locuri de muncă în SCC. Rămân netransparente criteriile de operaționalizare ale acestor 12 rute și prioritățile culturale asimilate celor turistice până în acest moment[3]. Tot ceea ce știm este că selectarea siturilor care vor fi finanțate pentru fiecare rută reprezintă „o etapă ce va fi realizată după demararea implementării PNRR”[4].În plus, există argumente circulare care sfidează validitatea logică a planurilor de intervenție: se precizează că „Dintre siturile ce vor fi incluse în cele 12 rute, în vederea restaurării vor fi selectate cele care îndeplinesc următoarele criterii: - să facă parte din una dintre cele 12 rute; etc.”[5]

c) Confuzii categoriale între domenii. Subcapitolul de „Provocări și obiective” include la secțiunea „a. Provocări în domeniul turismului” dispariția unor forme de patrimoniu cultural intangibil, care vizează forme de cunoaștere locală care conduc la producția meșteșugurilor („meșteșugurile tradiționale și folclorul dispar, iar peisajul rural autentic își pierde identitatea”[6]). Or aceste fenomene reflectă priorități culturale și demografice, care sunt emergente dinamicii sociale, și doar în mod subiacent prescriu priorități în domeniul Turismului.

d) Contradicții în procesele de determinare a Culturii ca domeniu esențial. Deși în secțiunea dedicată Provocărilor sectorului Cultural (depășim, pentru moment, confuziile între domeniul Culturii și sectoarele lui), observăm că „Sectorul cultural poate fi privit ca un al patrulea pilon al dezvoltării durabile, alături de economie, domeniul social și problematica de mediu”[7], totuși, Cultura nu depășește 2% din PNRR. În mod paradoxal, deși SCC-urile aduc între 3 și 6% din PIB, totuși, domeniul Culturii este subfinanțat. 

e) Formulări ilogice și agramate. PNRR semnalează lipsa protecționismului social pentru artiști precum și „definirea neclară a statutului de liber-profesionist al artistului”[8] (ajuns lucrător cultural în formula OUG). PNRR semnalează, în continuarea acestui fapt: „Din cauza COVID-19 și a pierderilor de venituri rezultate, s-a dovedit a fi extrem de dificil ca artiștii să demonstreze că au lucrat și să-și dovedească eligibilitatea beneficii ulterioare de securitate socială.” Dincolo de dezacordurile gramaticale, formularea implică incongruențe logice: nu declanșarea pandemiei de COVID este cauza imposibilității de a demonstra o activitate profesională prestată (se insinuează că „o proporție majoră a artiștilor/lucrătorilor/profesioniștilor din SCC” ar fi lucrat la negru în absența justificării eforturilor lor prin documente justificative), și nici cauza a ceea ce am putea numi justificarea eligibilității muncii creative. Confuzia dintre statutul eligibil al unui artist de a presta o muncă creativă și caracterul de eligibilitate al finanțării unei acțiuni culturale sunt confundate. Faptul că societatea nu remarcă beneficiile Culturii pentru sfera publică e o problemă de percepție și de mentalitate, iar securitatea socială a unei categorii (în cazul de față, artiștii) nu trebuie să depindă de relevanța pe care opinia publică o acordă muncii lor. De asemenea, fragmente din PNRR reclamă probleme de pontaj, irelevante pentru ceea ce înseamnă condițiile contractuale – în mediul de stat și privat – ale angajării pe perioadă (ne)determinată a profesioniștilor din SCC: „COVID-19 a expus fragilitatea unei piețe a forței de muncă din ce în ce mai conturate în economia de concerte în creștere, contractele de zero ore și munca independent”[9]. Totodată, sunt părți din PNRR în care relația logică dintre termeni nu este respectată – se aspiră la realizarea unui nou cadru legislativ care să definească ocuparea forței de muncă „în muncă artistică și muncă culturală”[10], dar se ignoră faptul că cea dintâi e subordonată față de cea de-a doua.

f) Erori de traducere ale unor fragmente esențiale din documente cadru precum Statutul Artiștilor în Europa. PNRR discută activitatea artistică fiind caracterizată de „logică atipică: de regulă, proiectele artistice nu au drept scop ieșirea din șomaj sau obținerea de venituri, ci reprezintă expresia unor forțe creative”[11]. Dincolo de faptul că motivul producerii artei nu poate fi „ieșirea din șomaj”, și de formulările ambigue care par că exclud reciproc producerea artei de „amorul artei” și statutul profesional al artistului, respectiv considerarea muncii creative drept o categorie de muncă egală oricărei alteia, extrasele din Statutul Artiștilor în Europa au fost traduse deficitar. Activitatea artistică nu are o „logică” atipică, ci o „natură” atipică, ba chiar o „structură”/„pattern” atipică, „diferind de modelul tradițional, full-time, al unui contract încheiat cu un singur angajator”[12].

g) Necunoașterea numărului de persoane care activează în domeniul Culturii. PNRR precizează că „În acest moment, România nu știe câte persoane activează în sectorul cultural non-public, cu precădere artiști”. [13] Or o reformă autentică este imposibilă în absența cunoașterii cu exactitate a dimensiunii grupului de beneficiari căreia i se adresează. 

h) Vulnerabilități în recunoașterea carențelor implementării politicilor de gen în producția culturală. PNRR expune faptul că „Centrul Național al Cinematografiei folosește un sistem de operare din 1998. Astfel, Centrul Național al Cinematografiei se află, printre altele, în imposibilitatea de a acționa în politica egalității de gen, pentru că îi este imposibil prin sistemul informatic să determine numărul de filme realizate de femei, numărul de aplicații depuse, rata de succes sau diferențele dintre sumele acordate pe proiect”[14]. Totuși, statistica referitoare la identitatea de gen a producătorilor de film și a managerilor de proiecte culturale poate fi operată și cu alte mijloace decât cele ale sistemului informatic. Ceea ce lipsește însă este o abordare a nevoii de a revizui anumite politici culturale, respectiv implementarea politicilor de gen în funcție de situația fiecărui SCC.

i) Priorități confuze privind elaborarea strategiilor de comunicare în vederea diversificării surselor de finanțare a AFCN. Prin PNRR se menționează ca obiectiv general pentru Axa Prioritară 5 – Capacitatea Sectoarelor Culturale și Creative, la punctul 2, „realizarea unei campanii de comunicare adresată operatorilor economici care au obligații în acest sens”[15]. Or singurii operatori economici care declină responsabilitate în acest sens sunt ministerul Culturii și Loteria Română (în baza OUG 2/2015). Prin urmare, există o inconsistență în definirea operatorilor economici în PNRR, de la formulările cuprinse în art. 21 din OUG nr. 51/1998 și OUG 2/2015. Dincolo de acest fapt, e bizar să folosim fonduri in PNRR pentru o campanie de comunicare care să amintească ministerului Culturii de obligația statutară de a căuta pârghii pentru  diversificarea surselor de alimentare a FCN.

j) Confuzii între doctrine și principii: PNRR precizează că Muzeul identităților și conflictelor transilvănene va fi „clădit pe trei piloni doctrinari, corespunzând celor trei roluri fundamentale: democratizarea accesului la cultură, protejarea și valorificarea resursei culturale și revitalizarea comunității” – or acestea sunt principii, nu doctrine.

k) Erori istorice: Planul curatorial al Muzeului Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului din România, surprins în PNRR indică șase perioade istorice care vor fi expuse, cea mai surprinzătoare fiind a treia, „Epoca medievală – până în 1830”[16]. Oare aceasta să fie explicația pentru care modernizarea României este atât de dificilă, abia trecând mai puțin de două secole de la încheierea Evului mediu?

Dincolo de aceste erori, sincope și vulnerabilități ale provocărilor asumate, apar două probleme în îndeplinirea obiectivelor majore de reformă de dinainte de adoptarea PNRR și până la momentul actual:

1. Falsa urgență născută din lipsa de reacție față de prevederile UE pentru depunerea PNRR: OUG pentru Statutul lucrătorului cultural, un modus operandi greșit și o sursă a inegalităților dintre categoriile de operatori culturali

Dacă Franța a dezbătut public timp de doi ani maniera în care a redactat capitolul pe Cultură din PNRR, în România, nu doar că dezbaterea proiectului a fost modestă, dar cu precădere însoțită de gafe și măsuri nesustenabile sau vulnerabile, avansate printr-o Ordonanță de Urgență care să rectifice cadrul legislativ al statutul lucrătorului cultural încă din 2021, odată cu depunerea PNRR. Pe de o parte, caracterul OUG nu a fost întemeiat, pentru că pandemia a oferit o plajă de timp suficient de largă (ca de altfel și contextul premergător ei) pentru rectificarea cadrului legal. Astfel, elaborarea Statutului lucrătorului cultural s-a dovedit a fi un proces marcat de asincronisme: PNRR a fost aprobat în 2021, dar la aproape un an mai târziu, în aprilie 2022, Ministerul Culturii a anunțat că se lucrează la elaborarea unui nou proiect cu statut de act normativ pentru reglementarea statutului lucrătorului din domeniul Culturii. Consultarea pentru elaborarea și adoptarea acestui pachet de lege a lipsit, iar partenerii de dialog social au lipsit. Au fost semnale repetate că acest conținut legislativ nu acomodează legislația muncii și prevederi europene. Rezultatele implementării acestei OUG au produs însă următoarele inegalități între operatorii culturali:

1.a.) ordonanța nu a ținut seama de particularitățile sectoarelor culturale creative.

1.b.) ordonanța ignoră calitatea intelectuală și creativă în producerea actului cultural.

1.c.) ordonanța nu este produsul consultării largi dintre experții în domeniul culturii, fiscalității și muncii.

1.d.) ordonanța ignoră faptul că absolvenții universităților vocaționale de profil sunt profesioniști care nu au avut la dispoziție timp pentru a lucra și a demonstra autorităților fiscale trei ani de venituri prealabile pentru a fi recunoscuți drept profesioniști.

1.e.) ordonanța pasează responsabilitatea recunoașterii profesionistului în domeniul culturii ANAF.

1. f) ordonanța ignoră profesionalizarea artiștilor, reduși ca o categorie impersonală și improprie, aceea de „lucrător cultural”; această unificare nu ține cont de categoriile de angajați din domeniul Culturii și de particularitățile expertizei lor, respectiv de gradul de profesionalizare (artiști, autori, lucrători culturali, lucrători culturali profesioniști[17], potrivit UE).

1.g) ordonanța privilegiază pe alocuri finanțarea mobilității culturale – și aceea insuficient – în detrimentul producției de cultură.

1. h) ordonanța conduce la inegalități între artiștii care au avut în anul anterior contract de muncă pe perioadă determinată și cei care au avut contract de muncă pe perioadă nedeterminată, dar care a încetat, în urma modificării morfologiei instituționale a unei entități.

2. Schema de ajutor de stat pentru Cultură: redusă la 28% din suma anunțată inițial?

În 2020, schema de ajutor de stat pentru Cultură a fost estimată de către guvernul de dreapta la 100 milioane de euro. În 2023, în iulie, Vicepremierul de atunci, devenit între timp ministru al Culturii, a afirmat că „valoarea totală a schemei este de 140.000.000 de lei, adică 28 milioane de euro, fiind asigurată de bugetul de stat” și că de aceste fonduri ar putea beneficia 6000 de operatori culturali”. Or asta înseamnă 4666,666 de euro operator cultural – o sumă „diabolică”, atât simbolic, cât și material, dacă ar fi împărțiți în mod egal. Însă cum trăim într-un mediu concurențial, nu știm dacă, de fapt, unii operatori vor beneficia de maximum – 4666,666 euro. Un tarif formidabil pentru un „lucrător cultural”. Faptul că sumele comunicate sunt inexacte arată că într-adevăr, sunt necesare fonduri de investiții pentru strategia de comunicare a ministerului Culturii; însă reducerea schemei de ajutor de stat pentru Cultură, în orizontul intențiilor, de la 100 milioane de euro la cca 28 milioane de euro în mai puțin de 2 ani arată că singura investiție reliable în domeniul Culturii poate fi una morală, o injecție de utopii, despre cum ar trebui să arate lucrurile și cum nu vor arăta niciodată.

IV. CONCLUZII

  Observăm că de la declanșarea pandemiei, harta Europei a fost divizată în trei grupe de state, după maniera în care au preferat să investească în cultură. Grupa statelor-model, care au tratat Cultura ca factor generator al rezilienței și normalității, oferind pachete de măsuri generoase în mod echitabil SCC-urilor în timpul pandemiei și dublând ajutorul obținut prin PNRR (prin care au respectat cuantumul #CulturalDealEU de 2%) cu finanțare de la bugetul de stat – Franța și Italia fiind, detașat, paradigmatice pentru acest tip de măsuri. Grupa statelor care au finanțat moderat Cultura, incluzând însă un capitol generos în PNRR, prin care au alocat sub 1.5% din bugetul total al planului pentru Cultură – precum Belgia, Lituania, Portugalia. Și, în final, grupa statelor care au ignorat Cultura din morfologia PNRR-urilor, precum Cipru, Malta, Danemarca și Germania – dar asta nu pentru că nu privesc Cultura ca un domeniu esențial, ci pentru că măsurile lor financiare aplicate în acest domeniu pre-pandemie au fost suficient de puternice încât să producă transformări sustenabile, finanțare a la longue și să evite colapsul în sfera SCC-urilor. În plus, au preferat să facă din Cultură un beneficiar și nu un domeniu-țintă, turismul și energia fiind finanțare masiv, cu efecte terțe asupra SCC-urilor – viziune pe care nu o împărtășesc. Între aceste state, România, o țară care investește prin PNRR doar 0,68% în domeniul Culturii și care nu poate produce strategii de finanțare specifice pentru acesta și pentru domeniul Turismului, în mod autonom. România e tipul de caz care dezvoltă o a patra categorie, a statelor care recunosc domeniul Culturii ca producător de profit, dar nu alocă resursele necesare, nici legislativ, nici financiar, ca acesta să fie sustenabil la nivelul SCC-urilor. În plus, noua legislație dedicată statutului lucrătorului cultural a multiplicat, din nefericire, inegalitățile sociale dintre posibilii beneficiari și a tratat inechitabil categoriile SCC-urilor cărora li se adresează. Departe de a respecta prevederile UNESCO și UE pentru un statut al artistului și al muncii artistului, străină de valorile muncii creative și de o strategie națională pentru Cultură care să stimuleze finanțarea de stat prin contribuții de la mediul privat, Cultura României pare mai degrabă întreprindere elitistă, boemă, a unui secol trecut, o afacere mioritică și nimic mai mult: dovadă că transhumanța carpatică e preferată pentru finanțare prin PNRR, pentru dubla genealogie, Turism-Cultură, în locul SCC-urilor pentru care, până nu demult, în stradă, de ziua Supraviețuirii Artistului, și în online, activiștii și nostalgicii culturii înalte, luptau pentru ceea ce în alte țări e o normalitate: #CulturaEsteMunca.

Studiu publicat în cel de-al optulea volum al Seriei Caiete Documentare Club România, intitulat „Identitate şi Cultură. Naţional, European, Universal”.

[1] UNESCO, Culture in times of COVID-19: resilience, recovery and revival, , Department of Culture and Tourism, Paris, 2002. Disponibil online la: https://unesdoc.unesco.org/ark:/48223/pf0000381524. Data ultimei accesări: 6.07.2023.

[2] Ibidem, p. 49.

[3] Carmen Croitoru, Anda Becuț Manolescu, Barometrul pentru consum cultural, Experiența și practicile de timp liber, 2019, Editura Universul Academic https://www.culturadata.ro/wp-content/uploads/2020/12/BCC2019-web-final.pdf

[4] Ubidem, p. 61.

[5] Holtorf 2018, 639

[6] Mark Banks Justin O’Connor. “A plague upon your howling: art and culture in the viral emergency.” Cultural Trends, October 19, 2020, pp.1–16.

[7] European Court of Auditors, “EU investments in cultural sites: a topic that deserves more focus and coordination”, disponibil la https://op.europa.eu/webpub/eca/special-reports/cultural-investments-08-2020/en/ ultima data accesat la 6.07.2023. 

[8] Eurostat “Around 8.4 million people employed in culture in the EU”, disponibil online la https://ec.europa.eu/eurostat/web/products-eurostat-news/-/DDN-20180222-1, ultima data accesat la 6.07.2023. 

[9] S. Amann S. and J. Heinsius, Research for CULT Committee – Cultural and creative sectors in post-Covid-19 Europe: crisis effects and policy recommendations, European Parliament, Policy Department for Structural and Cohesion Policies, Brussels, 2021.

[10] A se vedea Cadrul strategic pentru politicile culturale europene, https://culture.ec.europa.eu/policies/strategic-framework-for-the-eus-cultural-policy accesat la 6.07.2023.

[11] A se vedea https://culturaldeal.eu/ ultima dată accesat la 6.07.2023.

[12] Jack Newsinger, Paula Serafini, “Performative resilience: How the arts and culture support austerity in post-crisis capitalism”, SAGE publications, 2021, DOI: 10.1177/1367549419886038, p. 17. 

[13] Gabriele Rosana, Irene Tsitse, “Culture in the EU`s national recovery and resilience plans”, Cultural Action Europe, p. 6,  disponibil la https://cultureactioneurope.org/files/2021/11/NRRPs_analysed_digital.pdf ultima dată accesat la 6.07.2023.

[14] A se vedea datele colectate în raportul publicat de Rosana & Tsitse, ed.cit.

[15] Sursa acestei statistici este raportul UE, “Recovery and Resilience Scoreboard. Thematic analysis. Culture and Creative Industries”, Aprilie 2022, disponibil online https://ec.europa.eu/economy_finance/recovery-and-resilience-scoreboard/assets/thematic_analysis/scoreboard_thematic_analysis_culture.pdf, accesat ultima dată la 6.07.2023.

[16] A se consulta Partea II, componenta 11 – Turism și cultură, p. 2, disponibilă online la https://mfe.gov.ro/pnrr/, accesată ultima dată la 6.07.2023.

[17] „Cele 12 rute sunt: ruta castelelor, ruta curiilor, ruta culelor, traseul gastronomiei tradiționale, ruta bisericilor fortificate, ruta bisericilor din lemn, ruta mănăstirilor din zona Moldovei, ruta Sfântului Ladislau, traseul castrelor romane, ruta cetăților, refacerea peisajului cultural din Delta Dunării în vederea creșterii atractivității zonei, ruta satelor cu arhitectură tradițională ” Ibidem, p. 3. Nu știu însă care sunt în mod particular entitățile culturale cuprinse în fiecare rută.

[18] Ibidem, p. 33.

[19] Ibidem, p. 34.

[20] Ibidem, p. 7.

[21] Ibidem, p. 10.

[22] Ibidem, p. 10.

[23] Ibidem, p. 11.

[24] Ibidem, p. 69.

[25] Ibidem, p. 11.

[26] A se consulta Policy Department for Structural and Cohesion Policies Directorate-General for Internal Policies, “The Situation of Artists and Cultural Workers and the postCOVID-19 Cultural Recovery in the European Union”, European Union, 2021, disponibil la: https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2021/652250/IPOL_STU(2021)652250_EN.pdf accesat ultima dată la 6.07.2023.

[27] Ibidem, p. 12.

[28] Ibidem, p. 13.

[29] Ibidem, p. 20.

[30] Ibidem, p. 48.

[31] Admirabilă este observația UNITER că deși UNESCO a recomandat printr-un raport din 1980 statelor membre UE să actualizeze și să dezvolte Statutul artistului și al muncii artistului în rolul său de creative worker, traducerea sintagmei ca „lucrător cultural” ignoră dimensiunea creativă a muncii (esențială pentru statutul artistului). Rolul componentei creative în munca prestată în sectoarele domeniului Cultural este pierdut (“lost in translation”, p.6).