România la intersecția dintre reindustrializarea apărării europene și reorientarea strategică a SUA

România trebuie să echilibreze reindustrializarea apărării în UE cu orientarea SUA spre suveranitate și alianțe bilaterale, valorificându-și poziția strategică și industria de apărare pentru a consolida descurajarea pe flancul estic al NATO.

FOTO Arhivă

Suveranitate, cooperare și arhitectura unui nou echilibru transatlantic

Invazia Rusiei din 2022 în Ucraina a marcat un punct de cotitură pentru securitatea europeană și a evidențiat slăbiciunile structurale ale bazei industriale de apărare a NATO. Conflictul a demonstrat că războiul modern depinde nu doar de capacitatea militară, ci și de o capacitate industrială susținută.

În același timp, Statele Unite au intrat într-o perioadă de reorientare strategică care redefinesc așteptările față de aliații europeni și reinterpretează sensul suveranității în cadrul alianței transatlantice.

Doctrina americană emergentă pune accentul pe suveranitatea națională, redistribuirea sarcinilor și pe forme tranzacționale de cooperare.

Publicarea Strategiei Naționale de Securitate a Statelor Unite ale Americii din noiembrie 2025 (NSS 2025) a consolidat în continuare această schimbare.

NSS 2025 precizează cu privire la Europa: "Oficialii americani s-au obișnuit să privească problemele Europei în termeni de cheltuieli militare insuficiente și stagnare economică. Există adevăr în asta, dar problemele reale ale Europei sunt și mai profunde. Europa continentală a pierdut cotă din PIB-ul global - de la 25% în 1990 la 14% astăzi - parțial din cauza reglementărilor naționale și transnaționale care subminează creativitatea și hărnicia."

Ca stat membru al UE, România ocupă o poziție esențială în acest peisaj în evoluție. Ca stat-frontieră al NATO care se învecinează cu Marea Neagră, România se confruntă cu presiuni de securitate imediate, în timp ce caută și să-și întărească capacitatea industrială de apărare și să se alinieze atât cu așteptările strategice europene, cât și cu cele americane.

Vom examina modalitățile prin care România poate reconcilia imperativul european de reindustrializare a producției de apărare cu preferința emergentă a Statelor Unite pentru responsabilitate suverană și utilitate strategică bilaterală.

Paradigma europeană-transatlantică - Apărarea ca funcție industrială

Războiul din Ucraina a subliniat măsura în care forța de descurajare a NATO se bazează primordial pe capacitatea industrială. Demilitarizarea post-Război Rece a determinat multe state europene să reducă stocurile de muniție, să închidă linii de producție și să deprioritizeze infrastructura logistică.

După cum au arătat Posen[1] (2003) și Gaddis[2] (2005), puterea industrială este o condiție prealabilă fundamentală pentru autonomia strategică și descurajarea susținută.

În acest context, liderii europeni consideră din ce în ce mai mult revitalizarea industriei de apărare esențială pentru securitatea pe termen lung. Inițiativele Uniunii Europene de extindere a producției, îmbunătățire a lanțurilor de aprovizionare și facilitare a dezvoltării bazată pe parteneriate între statele membre, reflectă o înțelegere că integrarea tehnologică și industrială este indispensabilă pentru o descurajare credibilă.

Viziunea strategică a României se aliniază cu această abordare. Ea își propune să treacă de la un recipient pasiv de securitate la un contribuitor activ, poziționându-se ca un hub industrial de apărare regional.

Focalizarea sa include stabilirea unor facilități de întreținere, reparație și revizie (MRO) pentru sistemele NATO, dezvoltarea unor acorduri de coproducție și îmbunătățirea forței de muncă necesară  industriei de apărare, în acord cu utilizarea noilor tehnologii.

Această evoluție nu este doar economică, este strategică. Prinzând rădăcini în lanțurile de aprovizionare occidentale, România își îmbunătățește securitatea, își mărește indispensabilitatea în cadrul NATO și își reduce vulnerabilitatea la instabilitatea regională.

Reorientarea strategică a SUA: Suveranitate, tranzacționalism și flexibilitate diplomatică

NSS 2025[3] a SUA formulează o schimbare în modul în care Washington își concepe angajamentele globale. Depărtându-se de limbajul tradițional al responsabilității partajate și al multilateralismului instituțional, documentul subliniază suveranitatea statului, cooperarea bilaterală și cerința ca partenerii să contribuie proporțional la propria apărare.

NSS 2025 încadrează provocările europene nu doar ca deficiențe militare, ci și ca simptome ale unor slăbiciuni politice, economice și demografice mai largi.

Această orientare reflectă dezbateri academice mai ample privind limitările hegemoniei americane și necesitatea restrângerii strategice (Nye[4] 2011; Weiss & Wilkinson[5] 2019). Pe măsură ce SUA caută să echilibreze priorități globale concurente, ea așteaptă din ce în ce mai mult de la aliați să își asume responsabilități mai mari, în special în regiunile lor imediate.

Unul dintre cele mai consecvente aspecte ale noii strategii SUA este abordarea sa față de Rusia. În loc să susțină o confruntare prelungită, NSS 2025 evidențiază nevoia de a stabiliza relația SUA-Rusia prin de-escaladarea rapidă a conflictului din Ucraina.

Aceasta reprezintă o abandonare semnificativă de preferințele strategice ale statelor Flancului Estic, care consideră descurajarea pe termen lung a Rusiei esențială pentru supraviețuirea lor.

În contextul NSS 2025, „Corolarul Trump” la Doctrina Monroe[6] va remodela fundamental relațiile industriale de apărare dintre SUA și Europa. Primul său principiu declară că securitatea europeană este în primul rând o responsabilitate europeană, punând capăt erei dominației industriale americane implicite.

SUA ar trece de la statutul de arsenal al Europei la statutul de partener condiționat, oferind tehnologie avansată și cooperare doar națiunilor care investesc în mod demonstrabil în capacitate industrială de apărare suverană și modernizată.

În al doilea rând, lanțurile de aprovizionare transatlantice integrate vor fi înlocuite cu un bilateralism strict. SUA se va implica în industria europeană nu doar ca aliat, ci și ca entitate separată - ca și un concurent, un client sau ca un partener specific proiectului.

Acest lucru forțează o consolidare a sectorului european de apărare fragmentat, recompensând națiunile care oferă o valoare strategică clară, capabilități de nișă și o aliniere politică neclintită în acorduri directe, tranzacționale, cu Washingtonul.

Pentru România, implicațiile sunt de anvergură. Ea trebuie să demonstreze capabilitate suverană și valoare strategică dacă speră să rămână un partener preferat pentru Statele Unite.

Implicații pentru România - Agenție strategică într-un sistem transatlantic fragmentat

Provocarea României este de a integra două imperative strategice majore: obiectivul european al integrării industriale de apărare și cerința americană pentru responsabilitate suverană și utilitate bilaterală.

Capacitatea industrială funcționează atât ca activ militar, cât și diplomatic. O industrie de apărare românească robustă — capabilă să întrețină și eventual să producă sisteme avansate - întărește Flancul Estic al NATO, îmbunătățește pregătirea operațională și sporește influența României în cadrul alianței.

După cum susțin Menon[7] și Rumer (2015), aranjamentele de securitate durabile necesită capabilitate materială și reziliență pe termen lung.

România trebuie, de asemenea, să navigheze printre divergențele dintre prioritățile strategice europene și cele americane referitoare la Ucraina. În timp ce statele Flancului Estic favorizează continuarea sprijinului menit să slăbească capacitatea Rusiei de a-și amenința vecinii, Statele Unite prioritizează acum stabilizarea rapidă.

România poate umple acest decalaj susținând o strategie întemeiată pe descurajare credibilă: reindustrializarea susținută întărește atât pozițiile militare, cât și cele diplomatice, permițând negocieri dintr-o poziție de forță.

În plus, geografia și stabilitatea politică a României o poziționează ca un lider regional emergent. Pe măsură ce Europa de Vest se luptă cu diviziuni interne și o adaptare lentă a apărării, coeziunea Flancului Estic devine din ce în ce mai vitală.

România poate servi ca mediator între recalibrarea strategică a Washingtonului și structurile instituționale ale Bruxelles-ului, influențând politica de apărare a UE și atrăgând în același timp tehnologie și investiții americane.

În final, eficacitatea strategiei României va depinde de abilitatea sa de a transforma vulnerabilitățile în active. Industrializarea apărării, comunicarea strategică și reforma instituțională vor determina dacă România devine o putere stabilizatoare în cadrul ordinii transatlantice în evoluție.

Concluzie

Invazia Rusiei în Ucraina a expus slăbiciunile structurale din cadrul bazei industriale de apărare a Europei și a accelerat recalibrarea strategică a Statelor Unite.

Pe măsură ce NATO se confruntă cu cerințele unui conflict de intensitate ridicată prelungit, statele europene se confruntă cu nevoia urgentă de a-și reconstrui capacitatea industrială, de a integra lanțurile de aprovizionare și de a dezvolta capacități de descurajare durabilă.

În același timp, Strategia Națională de Securitate (2025) a SUA semnalează o schimbare către un angajament centrat pe suveranitate și tranzacțional cu aliații și o preferință pentru stabilizarea rapidă a conflictului în locul unei confruntări pe termen lung cu Rusia.

România se află la o răscruce modelată de forțele duale ale renașterii industriale europene de apărare și reorientării strategice americane.

Pentru a-și proteja suveranitatea și a-și îmbunătăți securitatea, România trebuie să urmărească o strategie care integrează modernizarea industrială cu agilitatea diplomatică.

Poziționându-se atât ca partener european în integrarea apărării, cât și ca aliat suveran, cu valoare strategică pentru Statele Unite, România poate evolua către un actor indispensabil pe Flancul Estic al NATO.

Într-o eră definită de incertitudine geopolitică, statele care contribuie material la propria apărare și la securitatea colectivă vor modela dinamica ordinii internaționale.

Ambițiile emergente ale României în domeniul industriei de apărare - în special în mentenanță, reparații, revizii și potențială coproducție - constituie nu doar obiective economice, ci și instrumente de influență diplomatică într-un sistem transatlantic fragmentat.

Abilitatea României de a investi în capacitatea industrială, de a se angaja constructiv cu prioritățile în schimbare ale SUA și de a-și valorifica poziția geografică și politică îi vor determina rolul în viitoarea arhitectură europeană și în securitatea transatlantică.

Geografia României ne ancorează în Europa, iar loialitățile noastre față de Uniunea Europeană și, mai presus de toate, față de Statele Unite, reprezintă piloni pereni ai vocației noastre strategice. Acestea nu sunt alinieri trecătoare, ci contururile profunde ale identității noastre naționale pe termen lung, țesute în însăși structura destinului nostru geopolitic.

[1] Barry R. Posen, (2003). Command of the commons: The military foundation of U.S. hegemony. International Security, 28(1), 5–46

[2] John Lewis Gaddis, (2005). Strategies of containment: A critical appraisal of American national security policy. Oxford University Press

[3] National Security Council https://www.whitehouse.gov/wp-content/uploads/2025/12/2025-National-Security-Strategy.pdf

[4] Joseph S. Nye, (2011). The future of power. PublicAffairs.

[5] Thomas G. Weiss and Roden Wilkinson (2019). Rethinking global governance. Polity Press.

[6] https://www.oas.org/sap/peacefund/VirtualLibrary/MonroeDoctrine/Treaty/MonroeDoctrine.pdf

[7] Rajan Menon, & Eugene Rumer, (2015). Conflict in Ukraine: The unwinding of the post–Cold War order. MIT Press.