Români mai vechi sau mai noi

Cinci cubaneze, doi finlandezi, o ucraineancă, un croat și un iranian au devenit cetățeni români prin Hotărâre de Guvern, în februarie anul acesta și septembrie anul trecut. Sunt doar câteva exemple dintr-un șir de asemenea decizii luate de Executiv la solicitarea diferitelor federații sportive. În cazurile menționate, de „întăririle” cubaneze avea nevoie federația de judo, „în vederea participării la competițiile sportive internaționale şi obținerii unor rezultate sportive remarcabile”, după cum se arată în Nota de fundamentare a hotărârii. Pe finlandezi i-a solicitat, cu aceeași motivație, federația de hochei pe gheață, pe ucraineancă – federația de sambo, iar croatul și iranianul urmează să întărească lotul național de handbal.

Aceste noi importuri se adaugă altor atleți pe care România i-a adoptat deja, iar lista probabil că se va lungi. De altfel, printre românii deja calificați la JO de la Paris se numără și performeri cu nume exotice, precum maratonistele de origine kenyană Joan Chelimo Melly și Delvine Relin Meringor, care visează să aducă țării de adopție o medalie olimpică, așa cum a făcut, la Rio 2016, luptătorul de origine cecenă Albert Saritov.

În lumea sportului, naturalizările sunt deja o normalitate. Iar publicul le acceptă cu ușurință, convins că performanțele pe care „noii români” le vor obține sub tricolor vor spori prestigiul țării. Cu mai puțină îngăduință e privită totuși angajarea de „mercenari” străini la felurite echipe de club, întrucât acolo e vorba de bani publici, de ambiții locale și, până la urmă, de descurajarea potențialelor talente autohtone, care nu mai au șansa descoperirii, creșterii și afirmării. 

Dar dincolo de granițele sportului, cum stăm cu toleranța față de alogeni? Recentul Barometrul de Consum Cultural arăta că 84% dintre români nu au încredere în oameni de altă naționalitate, iar 94% dintre tineri au un nivel scăzut de acceptare a anumitor categorii sociale. Cu toate acestea, manifestările xenofobe sunt izolate la nivelul societății, iar izbucnirile de ură și agresivitate pe care le mai vedem în spațiul public – uneori în scandările de pe stadioane, alteori în discursurile politice – sunt încă limitate. Ceea ce nu înseamnă că derapajele pot fi trecute cu vederea ori minimalizate.

Deocamdată, România stă liniștită și pentru că nu are o populație „de import” semnificativă. Confruntați cu lipsa forței de muncă, angajatorii au cerut repetat Guvernului să aprobe un contingent de muncitori străini, non-UE, de 140.000 de persoane, însă au primit acceptul pentru numai 100.000, dintre care, susține patronatul de profil, doar aproximativ jumătate au fost aduși în realitate. Motivul îl reprezintă valul de respingeri pentru dosarele acestor străini care aplică pentru viză, situație cauzată de modificări procedurale menite să securizeze suplimentar granițele țării.

În ciuda piedicilor birocratice, angajatorii speră să obțină pentru anul viitor o suplimentare a contingentului de lucrători non-europeni. Cifrele oficiale arată că până acum, fără a socoti și refugiații rămași temporar aici și indeciși în privința viitorului lor, s-au stabilit în țara noastră câteva sute de mii de străini, majoritatea veniți la muncă și mai puțini cu afaceri sau la studii. Dar ei reprezintă un procent încă mic din totalul populației, motiv pentru care nici nu ajung în prim-planul mediatic decât prin întâmplări care fie ating coarda emoțională, fie țin de faptul divers: adesea au povești de viață dramatice, sunt cazați uneori în condiții mizere, unii au preferințe culinare ciudate și incompatibile cu obiceiurile europene etc. O parte dintre acești oameni probabil vor pleca de la noi, România neputând concura cu condițiile de muncă și de trai din statele vestice. Dar alții vor rămâne aici, își vor aduce și familiile de acasă sau poate că vor întemeia unele mixte, legându-se astfel și mai mult de aceste meleaguri. În câțiva ani, este posibil să vedem sporind varietatea demografică a țării, spre mare supărare a celor care nu văd cu ochi buni amestecul interetnic și globalizarea.

Aflat încă la periferia agendei publice, subiectul străinilor veniți să muncească în România și dornici să se stabilească aici va trebui tratat cu seriozitate și moderație, pentru a nu fi capturat și denaturat de forțe interesate în alimentarea fricilor și ațâțarea spiritelor. Cazul Ditrău, din 2020, când doi muncitori din Sri Lanka angajați la o brutărie au fost alungați dintr-o comunitate harghiteană este un exemplu despre cum o întâmplare izolată devine rapid o mostră de xenofobie și un subiect de film. Doar că, între timp, cercetări sociologice au nuanțat lucrurile, sugerând că nu venirea asiaticilor a inflamat localnicii, ci faptul că aducerea lor a fost soluția unui angajator aflat în conflict mai vechi cu foști salariați din zonă. Prin urmare, motivația revoltei ar fi fost una economică, nu rasială, iar supărarea a fost una de grup și n-a cuprins nicidecum toată așezarea. Dar fără detaliile incendiare, povestea rămâne una banală. Or, la noi nu doar realitatea bate filmul, ci și invers.