Robespierre: intelectualii şi femeile

0
0

Scrie filosoful francez Michel Onfray despre Freud: „Un unghi de atac îmi permite să intru prin efracţie în castelul revoluţionar: am ales femeile. Acest fir al Ariadnei îmi permite să mă mişc în labirint”. Şi mai departe: „Propun aşa dar o contra istorie a Revoluţiei franceze care refuză lectura dominantă”.

Lectura dominantă a fost de la început şi până azi (la Furet, încă) fascinată de figura unor Robespierre, Saint-Just şi Marat. Bărbaţi şi iacobini, anti intelectuali şi misogini. Mai ales că bărbaţii ca ei sunt cei care vor scrie istoria. Acest fel de a vedea lucrurile a fost consolidat în secolul XX de istoricii neomarxişti, care i-au identificat pe girondini cu marii proprietari, cu monarhiştii, pe scurt, cu duşmanul de clasă, cum le plăcea să spună istoricilor sovietici şi est europeni. „Istoricii contemporani descriu Revoluţia franceză trăgând cu ochiul la Uniunea Sovietică. Tot aşa cum Lenin a făcut Revoluţia rusă trăgând cu ochiul la Revoluţia franceză. Strabisme ideologice garantate“, precizează cu umor (negru!) Michel Onfray.

Liberalism şi intelectualism

Girondinii, ei, ar păcătui în ochii revoluţionarilor prin liberalism şi prin intelectualism. Referinţele lor la Luminism, la Voltaire, la D'Alambert, Montesquieu, la colaboratorii la „Enciclopedie“, sunt condamnate ca abateri de la ideologia adevăraţilor revoluţionari. Condorcet, autorul unui proiect de Constituţie liberal, e nevoit să se ascundă nouă luni şi are şansa să moară cu puţin timp înainte ca Robespierre să-l condamne în numele Comitetului de Salvare Publică pe 7 mai 1794, într-un rechizitoriu antiintelectual pe care istoria îl va mai auzi nu o dată până azi şi nu numai în Franţa: „Cutare muncitor al câmpului răspândeşte lumina filosofiei în brazda lui, în timp ce academicianul Condorcet, cândva mare geometru, zice-se, în opinia literaţilor, şi mare literat, după spusele geometrilor, conspirator timid, după aceea, dispreţuit de toate partidele, lucrează din greu să-şi facă propria filosofie de neînţeles printr-o harababură perfidă a rapsodiilor lui mercenare“. Condorcet nu e altul decât gânditorul care scria în 1789 despre lipsirea femeilor de orice drepturi în Constituţia iacobină: „Este violat principiul egalităţii în drepturi, privând cu toată liniştea o jumătate din genul uman de dreptul de a-şi spune cuvântul în materie de legi“.

„Declaraţia drepturilor femeii“

Robespierre interzice, de altfel, în 1793 toate cluburile feminine, din cauză că două din membrele lor marcante depuseseră o plângere contra excluderii tovarăşelor lor din viaţa politică. Cele două erau iacobine şi sans-culottes. Dar aveau aceeaşi părere ca şi girondinele de viţă nobilă sau burgheză despre rolul cărora scrie Michel Onfray în eseul său. În număr de cinci, girondinele cele mai renumite ale epocii sunt hărăzite unui destin tragic din cauza implicării lor curajoase în politică. Michel Onfray subliniază opoziţia dintre femeile Girondei şi bărbaţii iacobini: ele sunt pentru acţiuni paşnice şi cugetate, în timp ce ei sunt partizanii violenţei şi ai ghilotinei; ele doresc libertate, ei, exclusiv justiţie; ele cred într-o Republică a tuturor cetăţenilor, ei, într-una sectară. Istoria scrisă de bărbaţi le-a împroşcat cu noroi două secole şi aproape jumătate. Singura istorie a Revoluţiei datorate unei femei, aceea a Doamnei de Staël, apărută postum în 1817, va fi ignorată până azi. „Declaraţia drepturilor femeii“ a Olympei de Gouges o costă pe autoare viaţa: unul din capetele cele mai luminate ale Revoluţiei cade sub tăişul ghilotinei. Cu viaţa îşi plătesc curajul de a se opune abuzurilor bărbaţilor revoluţionari şi Manon Roland, şi Charlotte Corday. Supravieţuiesc miraculos doar Théroigne de Mérincourt şi Doamna de Staël.

Michel Onfray are ambiţia de a le aşeza pe aceste femei minunate şi unanim dispreţuite alături de acei bărbaţi capabili să gândească, intelectuali, cu alte cuvinte, precum Condorcet şi ceilalţi. Aş spune că autorul eseului a câştigat pariul cu o istorie nedreaptă. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite