Revoluţia română după 28 de ani

La împlinirea a 28 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, aproximativ jumătate dintre români socotesc că era mai bine înainte. Cei ce nutresc astfel de convingeri cred că ţara era pe mâini bune în vremea când la conducerea ei se afla Nicolae Ceauşescu, au nostalgii comunistoide de diverse calibre, ba chiar regretă de-a dreptul comunismul în întregul lui.

O arată diverse sondaje sociologice făcute de-a lungul anilor de institute aflate în relaţie de concurenţă, drept pentru care rezultatele pot fi privite drept credibile, dar şi discuţiile cotidiene. Chiar şi tinerii care nu au trăit nici măcar o singură zi în comunism ori sub Nicolae Ceauşescu îi regretă şi pe unul, şi pe celălalt. Ba pentru că aşa aud pe acasă de la părinţi şi bunici că ar trebui să o facă, ba pentru că e la modă să fii stângist şi să crezi în nostalgiile kaghebisto-comunistoide cu generozitate împărţite de condeiul şi cărţile tatălui tuturor răniţilor şi discriminatelor imaginare din România, Vasile Ernu.

Atunci când încerci să afli mai în detaliu motivele unei atare stări de spirit, altminteri extrem de îngrijorătoare, ţi se oferă explicaţii dintre cele mai felurite. Trec peste faptul că regretând comunismul, unii îşi regretă, de fapt, tinereţea pierdută, aşa cum ni se explică adesea.

Sunt persoane ce invocă siguranţa vieţii cotidiene, o siguranţă ce se identifica cel mai adesea cu certitudinea locului de muncă. Alţii echivalează siguranţa cu stabilitatea, uitând că stabilitatea excesivă ducea la sufocare. O altă categorie spune că, în vremea comunismului, ţara era independentă, respectată, avea o politică externă curajoasă, făcută la Bucureşti şi nu prin alte părţi. Nici măcar la Moscova. În afirmaţiile lor sunt susţinuţi fie de ceea ce văd în fiecare weekend la România tv, post în a cărui politică editorială reevaluarea pozitivă a comunismului şi a lui Ceauşescu se află la loc de cinste, fie pe la alte televiziuni.

Sunt, desigur, totuşi numeroşi oamenii, chiar din rândul nostalgicilor, care admit că, cel puţin în ultimii ani ai dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, alimentarele erau goale, aprovizionarea era catastrofală, casele erau neîncălzite şi prost ori deloc luminate. Da, dar adaugă unii dintre aceştia, „oamenii se descurcau”, omiţând să observe că descurcatul cu pricina implica nenumărate umilinţe. Unii încă îşi mai amintesc că 22 decembrie 1989 i-a prins cu doar trei ore de program la unicul canal de televiziune total aservit familiei domnitoare, cea de-a treia oră fiind oferită cadou în cursul anului 1989 de conducerea superioară de partid şi de stat după ce ani buni TVR avusese emisiuni de numai două ore zilnice. Neuitându-se a se menţiona că respectivul cadou era rezultatul înţeleptei politici a PCR, a secretarului său general în domeniul energetic.

Numărul lucizilor nu este nici el de nebăgat în seamă. În îngrijorarea cu care observăm creşterea  celor ce regretă comunismul, e complet nedrept să nu îi avem în vedere şi pe cei ce  nu îi uită puzderia de rele. Există, fără doar şi poate, semeni de-ai noştri care încă îşi mai aduc aminte de omniprezenţa Securităţii, de telefoanele ascultate, de corespondenţa cenzurată, de drepturile omului sistematic încălcate, de teama de fiecare zi. Îşi aduc aminte de toate aceste realităţi trecute şi le condamnă, nemaidorindu-le repetate. Sunt semeni de-ai noştri ce pun degetul pe rană şi spun că ceea ce le-a lipsit cu adevărat în cei aproape 50 de ani de comunism românilor nu au fost neapărat pâinea, căldura, electricitatea,  serviciile sigure, dar prost plătite, programele tv, ci libertatea.

E adevărat, cei 28 de ani trecuţi de la căderea comunismului nu le-au prilejuit prea multe motive de satisfacţie românilor. De bucurie nici atât. Bunăstarea materială aşteptată e departe, chiar dacă din magazine nu lipseşte mai nimic. Viaţa de zi cu zi nu e tocmai calmă şi prietenoasă, activiştii partidului unic de ieri au fost înlocuiţi de politruci încă şi mai arivişti şi mai hrăpăreţi, parlamentarii îşi văd cu precădere de propriile interese, calitatea clasei politice e în continuă degradare. Neîncrederea în partidele politice e mai acută decât oricând, la aceasta contribuind esenţial dezamăgirea profundă produsă de ceea ce şi-a îngăduit chiar în aceste zile alianţa toxică, murdară PSD-ALDE-UDMR. Care pentru satisfacerea intereselor liderilor lor care trăiesc cu teama puşcăriei par să fie gata să scoată la vânzare totul. Orientarea euro-atlantică a ţării, justiţia, siguranţa naţiunii, însăşi România

„Toate partidele fură prin rotaţie”. Cam aceasta era ideea care circula printre manifestanţii adevăraţi din primele zile ale protestelor din noiembrie. Un semn că cetăţenii României nu se mai aşteptau la nimic bun şi că nu mai credeau în puterea politicului şi a partidelor de a mai schimba ceva. Românii au realizat şi au spus cu glas tare că puterea legii e fragilă, că legile şi justiţia sunt selective, că aleşii îşi croiesc acte normative în propriul interes, că în România de azi ca şi în cea din vremea comunismului toţi oamenii sunt egali, dar unii sunt şi mai egali.

Tot felul de activişti de partid, care de pe la PSD, care de pe la ALDE au apărut în zilele de doliu prilejuite de moartea Regelui Mihai, crezând că ar putea să ne mai păcălească o dată. Să facă pe patrioţii, să se arate tobă de învăţămintele istoriei, să plângă în hohote de dragul ţării. Cine să îi încreadă pe respectivii?  Cine să îl creadă pe Dragnea-Trei Dosare, pe compromisul Tăriceanu, pe tovarăşa Olguţa care e fascinată când de Antonescu, când de Rege în funcţie de partidul din care face parte, pe incompatibila Steluţa Cătăniciu, zisă şi Gustica, pe irespirabilii Şerban Nicolae, Nicolicea, Adrian Dobre, pe insul cu aer de Laleau Neagră ofilită veşnic lăudat de revista Sputnik, pe Ecaterina Andronescu-Lacrimosa?

Fără doar şi poate, viaţa de zi cu zi din România de azi oferă numeroase motive de dezamăgire. Câteodată chiar de disperare. Dar dincolo de supărările de care nu am fost scutiţi în anii post-revoluţionari, de care nu suntem scutiţi nici azi, nimeni şi nimic nu ne îngăduie să socotim libertatea drept o valoare negociabilă. Să o înţelegem ca pe ceva la care se poate renunţa pentru câtva timp, în schimbul unor avantaje imediate. Greşeala aceasta au comis-o românii atunci când au creditat comunismul – în august 1968, de pildă. Atunci, în entuziasmul mitingului ceauşist, credulii s-au ars, iar ei şi urmaşii lor  nu mai au voie să producă litanii pe altarul nostalgiilor desuete.

Într-un interviu acordat ziarului Adevărul, interviu publicat la 7 august 2009 şi republicat în cartea Din vorbă-n vorbă - 23 de ani de întrebări şi răspunsuri (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013), filosoful Andrei Pleşu povesteşte că, invitându-l cu ani în urmă pe reputatul istoric şi politolog american Tony Judt să conferenţieze la Colegiul Noua Europă despre nazism şi comunism, acesta a spus că răul cel mare a fost nazismul, în vreme ce pericolul cel mare rămâne comunismul.

La această observaţie foarte fină şi la adevărul conţinut în ea, v-aş invita să reflectăm acum, la 28 de ani de la căderea comunismului în România. Să ne reamintim că el, comunismul, şi-a fundamentat existenţa pe minciună. Şi că numai de minciuna deghizată în integrităţi şi coduri de prevenţie inventate nu mai avem nevoie. Oricât de îndepărtate de comunism, de strategiile lui şi ale PCR s-ar lăuda a fi atât PSD, cât şi ALDE.

Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro