Religiozitatea. Esenţială, complexă şi greu de echilibrat
0
Pe cât de esenţial este crezul omului în anumite valori, pe atât de complicat este să găseşti drumul către cele corecte. Dovadă sunt 3 ştiri aparent nelegate între ele: Apocalipsa adusă de Eurovision, deschiderea Papei de a boteza extratereştri şi modificarea manualelor de religie din România. Numitorul comun: tendinţa spre extrem în numele unor idealuri greşite.
1. Eurovisionul de anul acesta ne aduce Apocalipsa, Antihristul, sfârşitul lumii. Aşa sună opiniile unor manelişti teologici, postate pe nişte siteuri cu nume pe cât de pompoase, pe atât de anonime. Preluate fără prea multă analiză de alţii, aceste opinii creează isterii şi fobii inutile, bune la rating dar periculoase pentru echilibrul personal şi social. Ceea ce se pierde este tocmai analiza serioasă a ceea ce mi se pare că se întâmplă la nivel european: redefinirea unor valori ale “normalului”, în special în zona identităţilor sexuale şi de gen. Dacă tot e să vorbim de sfârşit, ar fi mult mai util să observăm că se sfârşeşte o epocă a unui “normal” aşa cum îl concepea civilizaţia creştină (încă majoritară în Europa) şi începe o alta, a unui alt „normal”, de tip „politic corect”, văzut prin prisma accentuării drepturilor (în special ale minorităţilor), în detrimentul obligaţiilor.
Dacă tot e să ne referim la Apocalipsă, am putea spune că şi aceste schimbări ciclice de epoci sunt cuprinse acolo, din moment ce se vorbeşte despre Lumea Veche şi Lumea Nouă. Necazul este că, urmare acestor schimbări, dar şi pe fondul unor diferenţe economice între estul şi vestul Europei, apar tensiuni intra-comunitare, iar majoritatea specialiştilor spun că UE nu prea reuşeşte să le rezolve eficient, ceea ce poate constitui o fundătură pentru proiectul european. Şi atunci, quo vadis, Europa?
2. Papa Francisc spune că ar boteza un marţian, dacă acesta i-ar cere. Afirmaţia a fost făcută în contextul în care Papa doreşte să arate o deschidere maximă a Bisericii Catolice către diversitate. Mesajul liderului catolic este o bună mişcare de imagine, în contextul susţinerii accentuate a diversităţii în comunitatea UE, dar şi al problemelor de imagine cu care s-a confruntat catolicismul în trecut.
Practic, Papa vrea să aplice mai activ principiul universalităţii credinţei în spaţiul din ce în ce mai diversificat şi globalizat al Occidentului. Doar că, după mine, acest ideal l-a dus într-o zonă total nepotrivită unui discurs teologic de tip creştin. Eventuala existenţă a unor persoane extraterestre, presupus superioare nouă ca nivel de existenţă, nu face decât să distrugă din temelii creştinismul, de la Creaţionism şi până la Înviere şi Pogorârea Duhului Sfânt. Ce fel de Dumnezeu va mai fi Dumnezeul creştinilor, dacă se va dovedi că El nu l-a iubit pe om suficient, ci a creat ceva mai bun decât omul, detronându-l astfel din postura de cunună a întregii Creaţii, înzestrat după chipul şi asemănarea Sa.
Va fi ca şi cum minciuna diavolului din Rai n-ar fi minciună, ci ar fi un adevăr trist: Dumnezeu ne-a condamnat la o viaţă „second hand”, în care nu ne oferă tot ce e mai bun, ci păstrează pentru El şi alesul Său extraterestru. Ce încredere să mai ai într-un asemenea Creator? De altfel, această ideologie de tip depresiv este întâlnită la toţi cei dispuşi să creadă în existenţa extratereştrilor: e nu se preţuiesc suficient pe sine, acceptând mai uşor să fie trimişi pe un loc secund. Sau cel puţin nu-şi cunosc propria valoare în ochii divinităţii. De aceea, cred că, Papa Francisc s-a cam pripit în afirmaţii, deşi a fost bine intenţionat, Ar fi stat în picioare tot ce a spus dacă ipoteza de lucru ar fi că extratereştrii sunt nişte oameni exact ca noi, ce locuiesc în alt loc din Univers. Discuţia ar fi fost mai puţin degradantă pentru om.
3. Manualele de religie vor fi modificate. Ştirea a readus în dezbatere statutul orei de religie. Din păcate, constat că avem de-a face cu o dezbatere urechistă, ca la români. Ministerul a dat câteva informaţii seci, în spiritul unui PR de tip minimalist. De cealaltă parte, tabăra celor ce nu prea iubesc ora de religie se arată a fi compusă din oameni care, având prejudecăţi în privinţa religiei, fabrică argumente contra orei de religie care mai de care mai fanteziste, după un principu ferm: „câte capete, atâtea idei”. Ori, a vorbi despre ceea ce nu ai competenţă mi se pare periculos (oricum religia, pe lângă fotbal şi politică e un domeniu la care oricine se simte îndreptăţit să se priceapă din oficiu).
De pildă (fără nici o referinţă la persoane, doar la argumente mă refer) aud că manualele ar trebui să respecte informaţiile ştiinţifice (nu mi-e clar dacă şi teoriile ştiinţifice). Păi, unde mai băgăm minunile biblice? Sau ce facem cu perisabilitatea datării cu carbon pentru durate mari de timp sau cu elementul lipsă din teoria evoluţionistă? Oare învierile din Noul Testament sunt doar morţi clinice? Nu e chiar nici o legătură între Biblie şi Teoria Relativităţii? Sau îşi închipuie cineva că Biblia e doar un simplu manual de fizică sau chimie? Ar fi o jignire nepermisă la adresa spiritului uman, capabil de poezie şi alegorie.
Unii consideră că religia le îndoctrinează copii, dar uită că au tot dreptul să refuze ora de religie. Alţii spun că mai corect ar fi să fie întrebat fiecare dacă vrea să facă sau nu. De parcă la alte discipline s-ar aplica acest principiu şi religia ar fi făcută cu forţa (de fapt, se mizează pe indiferentismul şi nepăsarea unor părinţi). Sunt şi cei care spun că e prea multă predare de tip confesional şi că ar trebui să lăsăm copilul să aleagă singur. Dublu risc, pentru că asta înseamnă că eu, ca părinte, n-am înţeles rolul formativ al şcolii şi nici măcar nu simt că am datoria să-i transmit ceea ce eu cred că e bine, abandonându-l aleatorului. Dar asta o spun de regulă cei fără de religie şi identitate spirituală.
Mai sunt şi cei care visează ca religia să fie apanajul învăţământului privat. Dar banii credincioşilor sunt buni la bugetul public, din care învaţă şi copii ateilor, nu-i aşa? Plus că argumentul „în Europa nu există oră de religie în şcolile publice” e doar parţial adevărat. Sunt şi ţări care iau în calcul impactul social al religiei. Şi, în fond, vorba domnului Pleşu, ce e rău în a studia religia?
Altă opinie susţine că prin abordarea aleasă, autorităţile discriminează religiile minoritare încă nerecunoscute oficial, dar care sunt prezentate ca şi cum România ar fi sub asaltul hinduşilor, budiştilor, musulmanilor şi altor religii pe care Statul s-ar încăpăţâna, chipurile, să nu le recunoască. Aici se văd efectele carenţei de comunicare a autorităţilor, care n-au explicat clar de ce modifică doar 11 manuale, aparţinând numai cultelor creştine (pot doar bănui că celelalte religii n-au avut probleme similare de manual). Dar se vede şi lipsa de documentare a opinentului asupra Legii cultelor (pragul de recunoaştere a unui cult) şi a datelor statistice privind apartenenţa religioasă a cetăţenilor români. Cu emigranţii e altă discuţie, ce ţine de cetăţenie.
Oricum însă, aştept cu emoţie ziua în care învăţământul va fi abordat de specialişti veritabili, iar copilul şi formarea lui va fi prioritatea naţională a prelungitei reforme educaţionale. Nu licitaţiile, nu birocraţia, nu numirile politice, nu modernizarea infrastructurii, nu alte lucruri auxiliare. Degeaba le ai pe toate dacă pierzi din vedere scopul educaţiei: formarea copilului pentru viaţa în societate. Dar şi aici e o provocare: educaţia înseamnă transmiterea unor valori ale “normalului”, el însuşi din ce în ce mai supus reformei. De aceea, educaţia pare doar învăţământ, adică transmiterea seacă a unor informaţii. Iar ora de religie nu poate ceda acestei ispite, Rolul ei este să nască în copil dorinţa de armonie şi desăvârşire. Nu extremismul sau habotnicia ce pândesc în umbra siturilor zis „ortodoxe”. Iar asta se obţine doar unind o minte luminată cu o inimă curată.
Sau, aşa cum concluzionează Hristos către inteligenta şi iubitoarea de adevăr femeie samarineancă, în Evanghelia Duminicii ce vine:
„Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”
Se încarcă comentariile...
