Rămas bun, Hugo Wolff!

 Astăzi, Teatrul municipal Tony Bulandra din Târgovişte şi-a luat Adio! de la un prieten iubit şi apreciat. Clopotele prohodului răsună în teatru pentru Hugo Wolff....

Coregraful sibian a făcut parte, de mai bine de 20 de ani, din multe dintre izbânzile ansamblului teatral dâmbovițean, gândind mişcarea scenică şi coregrafia la spectacole semnate de regizorul şi scenograful Mc Ranin, dar şi la marile desfăşurări de forțe artistice, prilejuite de Paradele cu care Festivalul Internațional al Artelor Performative BABEL, organizat de Teatru, anima în fiecare an, străzile oraşului.

Dar colaborarea lor a precedat producțiile Teatrului târgoviştean, căci cei doi prieteni au conlucrat artistic, realizand primele spectacole de stradă din România. Reîntors din Franța, cu experiența de la Disneyland Paris şi cu cea a companiilor teatrale create acolo, Mc Ranin a pus la cale, împreună cu Hugo, Divina Comedie şi Giordano Bruno (2003), Satyricon (2004), în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Au urmat spectacole stradale monumentale şi la Craiova, apoi la Târgovişte,  (v. In memoriam, pe site-ul Teatrului: https://www.tonybulandra.ro/?p=24579).

Hugo Wolff a colaborat şi cu regizori străini, invitați ai Teatrului Tony Bulandra, cu Suren Shahverdyan, Jeungwoo Son, sau Kemal Başar, cu al cărui Hamlet a câştigat Premiul pentru Cel mai bun coregraf, în Turcia, în 2012.

A semnat coregrafia, între altele, pe scena târgovişteană, la impresionantul spectacol de Mc Ranin cu Argonautas, prezentat cu succes în Portugalia, în 2019 şi în Coreea de Sud, în 2023 şi care va avea, la sfârşitul lui septembrie, un turneu la Brăila, Targovişte, Chişinău şi Bucureşti.

Personal, l-am cunoscut la ediția din acest an a festivalului BABEL, când repeta cu actorii români şi coreeni, pentru Argonautas şi am simțit şi eu, din prima clipă, lava de simpatie şi de hotărâtă luare în posesie afectivă, cu care întâmpina probabil pe oricine (până la proba contrarie).

În lucrul cu actorii, era exigent, nu accepta compromisuri, fiindcă, asemenea regizorului cu care lucra, voia să vadă întruchipată, în scenă, forma ideală originară, pe care se clădea împlinirea fizică a proiectului teatral.

Era exigent, dar nu apăsător. Fiindcă avea umor, întorcea o mustrare într-o glumă, obținând astfel efectul scontat, spre bucuria tuturor. Şi aşa, vesel şi decis trebuie să ne şi amintim de el. De aceea, îl voi cita aici pe Mircea Silaghi, actor de forță al Teatrului Tony Bulandra, care evocă unul din multele momente vesele, trăite alături de Hugo:

“Când repetam la varianta “portugheză” a spectacolului Argonautas, Hugo a încercat să îi explice unui actor portughez că se vor auzi pe bandă 3 lovituri de bici. Cu engleza lui aproximativă, i-a spus: "And here we have three bitches"

Da, aşa trebuie să ne amintim de acest coregraf de forță, care părea că nu se teme de nimic. Şi ca artist, şi ca om. Să ni-l amintim luminos, şi când scotea (simbolic) biciul, fiindcă intra în orice aventură artistică, întotdeauna cu sufletul deschis şi încrezător în victorie.

Cristian Olaru, şi el actor al Teatrului târgoviştean, îl evocă în aceeaşi lumină a vivacității omului şi a relației apropiate, pe care a avut-o cu actorii:

“O să îmi fie dor de el! Hugo este unul din puținii oameni din industrie, de la care am avut ocazia să învăț, pe lângă meserie, şi câteva lucruri legate de viață… Ultima vorbă înțeleaptă, pe care mi-a împărtăşit-o, a fost: “Fra, cine e bărbat noaptea, dimineața trebuie să se dreagă!” Vei rămâne în amintire, prieten drag!”

Actorii cu care a lucrat, pe care i-a împins să găsească în sine forțe pe care nu le ştiau şi să depăşească limite pe care le credeau de netrecut, i-au adus azi un ultim omagiu coregrafului Hugo Wolff, la o întrunire a întregului personal al Teatrului, oameni cu care Hugo a lucrat la proiectele instituției.

Amintindu-şi de el, actrița Camelia Varga mi-a scris: “Și pentru că lui Hugo i-a plăcut poezia... Dumnezeu să-l odihnească, în pace!

"Un lung tren ne pare viaţa.

Ne trezim în el mergând,

Fără să ne dăm noi seama,

Unde ne-am suit şi când.

Fericirile sunt halte,

Unde stăm câte-un minut,

Până bine ne dăm seama,

Sună, pleacă, a trecut.

Ne trec zilele, trec anii,

Clipe scumpe şi dureri,

Noi trăim hrăniţi de visuri...

Am trăit şi n-am ştiut."

(fragment din poezia lui Traian Dorz)

Trebuie să spun că, atât de puțin cât l-am cunoscut, mi s-a părut totuşi că ființa lui Hugo Wolff emana atâta forță interioară, încât mi-a fost greu să cred, atunci când am aflat că bărbatul acesta tare ca un stejar ascunde în spatele aerului de învingător, lupta cu o boală grea. Pe care cred că o trata, dincolo de medicamente, cu o doză puternică de tinerețe. De altfel, ultimul lui spectacol, la Sibiu chiar acest titlu îl avea: Tinerețe fără bătrânețe.

Iar neaşteptata sa plecare dintre noi tocmai sub acest semn zeiesc s-a împlinit: puternicul bărbat şi artist n-ar fi putut adăsta pe pământ, în aşteptarea chinurilor bătrâneții, fiindcă însăşi ființa lui interioră, de veşnic adolescent curajos şi iscoditor, avea nevoie de eternitate. Şi a găsit-o la timp! Oricâtă durere a lăsat în sufletele prietenilor şi ale celor iubiți. Zbor lin în lumină!