Presa din Ungaria răspunde LARICS în legătură cu filmul de propagandă despre Iancu de Hunedoara

Foto: Seria epică de zece ore, „Rise of the Raven”, având ca personaj central pe Iancu de Hunedoara, jucat de un actor din Târgu-Mureș, este finanțat de Institutul Național de Film al Ungariei. În calitate de coproducător și partener de difuzare este și compania ORF din Austria. Sursa aici.

De curând, presa din Ungaria s-a arătat deranjată și a comentat pe larg un articol al nostru publicat acum câteva săptămâni și numit Filmul despre Iancu de Hunedoara, soft power-ul unguresc și visul lui Viktor Orban, disponibil aici. Mai multe articole din Magyar Nemzet, Demokrata, Civilek, Mandiner și de pe multe alte portale au venit cu titluri ca „Acuzație românească: Hunyadi a fost „furat” de unguri – reacția lui Bán Mór”, „Dragi prieteni români, iată o referință istorică rapidă pentru voi”, „Historical Drama Series Ruffles Feathers in Romania, Author Responds” sau altele mai înflăcărate, ca portalul Maszol, un portal de limba maghiară din România, care spune că articolul nostru a fost nici mai mult nici mai puțin decât un „atac românesc motivat politic”.

Probabil că sunt alte titluri sau comentarii și mult mai înflăcărate decât atât, dar scopul nostru nu a fost să facem o recenzie exhaustivă a titlurilor. De asemenea, noi am făcut abstracție și de unele comentarii de la articolele respective, pentru că, din păcate, limbajul violent pe teme bilaterale nu este prezent doar în Ungaria, ci și în România, iar noi sperăm să realizăm, atât maghiarii, cât și românii, că aceste mostre de limbaj nu ne fac cinste și nu ne reprezintă nici pe unii, nici pe alții. Iar scopul articolului nostru nu a fost să întreprindem un atac, așa cum au crezut unii, ci scopul nostru a fost să nu îl confiscăm pe Iancu de Hunedoara nici unii, nici alții, să nu îl instrumentalizăm politic/geopolitic, ci să facem din el ceea ce a și fost: o personalitate comună, care a apărat Europa pentru binele nostru al tuturor.

Revenind, în articolul de pe site-ul Demokrata, citat intens în presa de la Budapesta, scriitorul Bán Mór, pe numele său real Bán János, cel care care a scris romanul pe baza căruia s-a filmat serialul Rise of the Raven, recent lansat la Cannes, aduce mai multe comentarii sau replici la adresa articolului nostru. Vom analiza puțin mai jos câteva dintre punctele principale.

În articolul nostru inițial, printre principalele probleme pe care le abordam era necesitatea ca România să își protejeze și să își exploateze în mod responsabil patrimoniul cultural și potențialul pe care le are atât în țară, cât și în regiune, printr-o strategie energică de soft power. Pentru că, dacă România nu o va face, atunci alți actori regionali o vor face și își vor apropria elemente din patrimoniul nostru cultural, inclusiv Iancu de Hunedoara, în cazul nostru. Așa cum Asociația La Blouse Roumaine a semnalat de curând modul în care mari companii precum Louis Vuitton au apropriat ia românească de Mărginimea Sibiului, copiind-o întocmai și prezentând-o ca parte a unei colecții proprii, la fel fac alte entități regionale, printre care și regimul de la Budapesta, pe alte subiecte. Am arătat în primul articol argumentele noastre.

Ce este aproprierea culturală?

Sursa foto: ebihoreanul

Printre definițiile aproprierii culturale, una dintre ele se referă la faptul că aproprierea culturală reprezintă însușirea abuzivă de către o cultură dominantă a unor elemente din cultura dominată. Aproprierea culturală reprezintă, așadar, un fel de furt și a fost asociată, mai ales la început, cu colonialismul. Așadar, în cazul nostru, pentru că timp de aproape 1000 de ani cultura maghiară a fost dominantă în Transilvania, sunt multe personaje care și astăzi cred că pot apropria culturii maghiare tot ceea ce s-a întâmplat în Transilvania sau pe toți cei care au trăit în Transilvania timp de aproape 1000 de ani și care au produs ceva pozitiv sau care pot aduce astăzi avantaje de imagine, economice sau politice. Printre aceștia, se numără și personajul Iancu de Hunedoara, despre care este atestat în mod istoric că s-a născut într-o familie de români și se semna în documentele din tinerețe în limba latină drept „Ioan Românul”, dar care astăzi este prezentat drept „erou maghiar” și limba lui maternă ar fi limba maghiară, evitându-se orice asociere a lui cu faptul că era român.

Iancu de Hunedoara provenea dintr-o familie românească

Dar mai mulți contemporani străini ai lui Iancu de Hunedoara atestă faptul că acesta era român, el însuși se intitula drept „Ioan Românul” în limba latină, este atestat că s-a născut în familia unui nobil român pe nume Voicu, numeroși istorici români și chiar renumiți istorici maghiari recunosc faptul că Iancu de Hunedoara era român. Papa Pius al II-lea spunea despre el explicit că „nu a sporit atât gloria ungurilor, cât a românilor în rândul cărora se născuse”.

Renumitul cercetător, istoric, arheolog și profesor universitar maghiar Kubinyi András, membru al Academiei de Științe a Ungariei, specialist pe domnia lui Matei Corvin și pe epoca regilor Jagellini, recunoaște în mai multe rânduri originea română a lui Iancu de Hunedoara. În Hunyadi Mátyás, a személyiség és a király, la pagina 83, istoricul maghiar spune că Iancu de Hunedoara, tatăl lui Matei Corvin, era român. În altă parte, în Mátyás király. Vince kiadó, 2001, la pagina 8, același istoric maghiar spune foarte clar același lucru: „Ceea ce se vede din date: familia Hunyadi era de origine română”. Și vine și cu argumente istorice obiective. Așadar, au mai fost în Ungaria și cu siguranță mai sunt și astăzi mulți oameni mai raționali și mai atașați adevărului științific decât discursurilor înflăcărate. Atunci de unde totuși obsesia aceasta actuală cu maghiarizarea lui Iancu de Hunedoara? Am dat câteva motive în articolul precedent și nu le vom relua, nu acesta este obiectivul articolului prezent.

Foto: Statuia lui Matei Corvin din Cluj-Napoca. Sursa foto: Locuri din România

Ideile din presa maghiară despre articolul nostru

După ce am arătat ceea ce a spus un Papă și cronicari străini despre Iancu de Hunedoara, după ce am arătat cum se intitula Iancu de Hunedoara însuși în documentele lui din tinerețe, ceea ce a spus chiar un istoric academician maghiar, putem continua cu analiza ideilor principale din presa maghiară. Așadar, revenim la ideile de bază răspândite în presa maghiară pe marginea articolului nostru inițial:

1. În primul rând, este un pic ironică afirmația scriitorului Bán Mór, autorul seriei, care spune că „întrebarea nu este ce origine avea de fapt familia Hunyadi, ci dacă se considerau maghiari sau români.” Credem că acestuia i-a răspuns chiar Iancu de Hunedoara încă de acum aproape 600 de ani, de când se intitula în documentele din latină drept „Ioan Românul”.

2. În al doilea rând, avem câteva contradicții de logică. Pe de o parte, același autor afirmă pe bună dreptate că în secolul al XV-lea apartenența națională nu avea importanța de astăzi. Perfect corect. Dar atunci, de ce același autor afirma mai devreme că întrebarea importantă era dacă familia lui Iancu de Hunedoara se considerau români sau maghiari? Răspundem noi: pentru că pe această temă, spre deosebire de titlul din tinerețe din acte de „Ioan Românul”, se poate specula.

În continuare, încercările autorului de a amesteca lucrurile și de a face orice fel de legături cu alte etnii, cu turcii, tătarii, cumanii, cu oricine altcineva în afară de românii cu care se identificase Iancu, inclusiv încercarea de a face o diferență între „vlahi” și „români”, așa cum încearcă astăzi sârbii și cum au încercat sovieticii cu „moldovenii” și „românii”, sincer nu pot fi comentate și privite cu seriozitate și nu fac cinste nimănui. Senzația este că Iancu, din perspectiva maghiară, putea fi orice, numai român să nu fi fost. Pentru astfel de percepții, ce păcat totuși că el a apucat să se intituleze „Ioan Românul”!

3. Obsesia maghiarizării și complexul de superioritate. Să spui că în secolul al XV-lea de fapt nu prea conta naționalitatea (implicit, faptul că Iancu de Hunedoara provenea dintr-o familie românească), așa cum contează azi, dar ulterior să îl compari pe Iancu de Hunedoara cu eroi maghiarizați ai Ungariei dintr-o altă epocă istorică, din secolele trecute, ca Petőfi Sandor, Zrínyi Miklós, Attila József, pe care îi elogiezi că vorbeau în limba maghiară, te cam contrazici din nou. Mai mult, contradicția apare în același fel și atunci când spui că Iancu de Hunedoara și fiul său Matei Corvin „au acționat din toată inima ca maghiari”. Nu mai înțelegem, conta sau nu conta naționalitatea în secolul al XV-lea, conform autorului nostru?

De fapt, din înflăcărare, probabil că ce a vrut să spună autorul este că nu contează naționalitatea unui om, atâta timp cât el acceptă să fie maghiarizat. Cu alte cuvinte, nu că naționalitățile în general nu ar conta, ci doar nu contează toate celelalte naționalități, pe când cea maghiară, da. Chiar și în secolul al XV-lea.

Iar pentru că mama sau tatăl lui Iancu de Hunedoara nu ne-au transmis un reel în care să ne arate cum vorbeau românește cu fiul lor, vecinii noștri maghiari pot presupune orice, inclusiv faptul că el vorbea maghiară deși a fost crescut de părinți români și se intitula el însuși drept „Ioan Românul”. Credem totuși că vecinii noștri supraestimează apetitul vecinilor maghiarilor pentru limba sau cultura maghiară, după câteva sute de ani de discriminări și opresiune. Acest complex de superioritate a dăunat tuturor și înainte de 1918 și poate dăuna în continuare și astăzi atât lor, cât și relațiilor bilaterale din regiune.

4. Din nou, Trianonul...

Prietenii noștri maghiari au reușit să întoarcă toată discuția de la faptul că Iancu de Hunedoara era fără îndoială român, la ... Trianon. De fapt, se pare că acesta este punctul nevralgic, după cum atestă chiar autorul, iar orice discuție se întoarce mereu în acest punct.

Trianonul este pretext pentru autovictimizare, dar este deopotrivă mereu și pretext pentru orice pretenții din partea unora de la Budapesta. Pentru că a existat Trianonul, Viktor Orban crede că își poate permite să spună despre Croația că a preluat pe nedrept porturi la Marea Adriatică. Pentru că a existat Trianonul, Viktor Orban crede că îi poate reproșa prin diverse hărți și Sloveniei același lucru, ceea ce a generat proteste la Ljubljana. Pentru că a existat Trianonul, Viktor Orban crede că poate spune că Slovacia este o regiune separatistă a Ungariei. Pentru că a existat Trianonul, Viktor Orban crede că poate să declare chiar în România că el nu recunoaște hotarele României și să nu fie pedepsit pentru asta. Pentru declarațiile lui la adresa LGBT, migranților etc., a fost aspru criticat de toată lumea, dar când a declarat că nu recunoaște frontierele României, nu l-a mai criticat aproape nimeni. Tot pentru că a existat Trianonul, noi ar trebui să nu mai afirmăm adevărul istoric că Iancu de Hunedoara a fost român? Ce altceva ar mai trebui să facă toți vecinii Ungariei, pentru că a existat Trianonul?

Cei care își fac iluzii, la București sau în alte capitale europene, că politica Ungariei nu se învârte și astăzi în jurul Trianonului și cum să îl anuleze, pe baza unor revendicări teritoriale de la vecini, greșesc foarte tare. Inclusiv apropierea Ungariei de Rusia și de Turcia în această perioadă trebuie văzută în acest context. Viktor Orban mizează pe mari schimbări în climatul regional de securitate și în dinamica de putere pentru a-și atinge obiective inclusiv teritoriale. Noi am mai avertizat în privința acestor lucruri de curând într-un articol denumit Weaponization Of Historical Trauma Narratives In Hungary, Russia And Turkiye, And Their Potential Impact On International Security, care a apărut la începutul anului în volumul Conferinței Științifice Internaționale Strategii XXI: Complexitatea şi dinamismul mediului de securitate, organizată de Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate (CSSAS), din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”.

Sursa foto: Rferl

În acest articol menționat mai sus noi am spus explicit: traumatizarea și retraumatizarea aproape ritualică a societății maghiare cu Trianonul are obiective politice interne și geopolitice externe foarte pragmatice, la fel cum se întâmplă cu alte narațiuni traumatice revizioniste în Turcia lui Recep Erdogan, la fel ca în Rusia lui Vladimir Putin. Obiective politice pe plan intern pentru a domina societatea maghiară în interese proprii politice, economice, de grup și pentru a o pregăti ideologic pentru a susține elitele pentru „orice” vor decide acestea să facă pe viitor în regiune, iar obiectivele geopolitice pe plan extern sunt de tipul dominării unor sectoare-cheie culturale, economice și al revendicărilor teritoriale față de vecini.

Iar de această traumatizare și retraumatizare ritualică a societății maghiare s-au ocupat elitele politice maghiare, aceasta nu a apărut ca un fenomen natural în urma vreunei posibile traume, care de fapt nu a fost niciodată cercetată în mod adecvat. Eva Kovacs, socioloagă maghiară, spune într-un articol foarte pertinent că: „Suferința umană și doliul au fost înlocuite brusc de răzbunare și de auto-victimizare a națiunii în propaganda din perioada interbelică. Politicile istorice și, în general, politicile identitare pot câștiga astfel de bătălii împotriva analizei științifice pe o lungă durată de timp. În 2010 era încă discutabil, dar în 2014 a devenit o obișnuință ca Trianonul să fi fost, să fie și acum și pe viitor trauma societății ungare – fără măcar a defini vreodată înțelesul conceptului.”. Tot ea spune că, după Trianon, elitele maghiare ar fi putut urma un alt drum pentru societatea pe care o reprezentau. Dar, inclusiv din motive ce țineau de avantaje proprii legate de puterea lor, de statut, ele au ales calea autovictimizării și a dezvoltării unor narațiuni traumatice legate de „mitul Trianonului”, care să le asigure controlul asupra societății maghiare. Aceleași narațiuni dezvoltate în anii 1920 de elitele politice maghiare de atunci au stat și la baza regimului fascist horthyst în Ungaria și stau și la baza narațiunilor actuale ale Fidesz, Jobbik și ale lui Viktor Orban. Din păcate, cea mai mare victimă a acestor narațiuni și politici au fost chiar maghiarii de rând.

De ce spunem acestea? Pentru că nu se poate să nu ne gândim la o legătură între aceste narațiuni traumatice și depresia din rândul maghiarilor, care a făcut ca maghiarii din Ungaria și chiar cei de peste granițe să ocupe locuri fruntașe la sinucideri de mulți ani. Este absolut dramatic, dar inclusiv în România județele cu populație majoritar maghiară sau cu populație semnificativă maghiară ocupă de zeci de ani primele locuri la capitolul sinucideri, cu mici excepții. O scurtă investigație pe site-ul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” arată că acest trend continuă, de exemplu în anul 2018 incidența sinuciderilor la 100.000 de locuitori fiind cea mai mare din România în județele Harghita, Covasna și Satu Mare (pag. 33). Sub nicio formă nu poate fi invocat factorul genetic, pentru că, așa cum o spun chiar cercetători maghiari, genetica de astăzi a maghiarilor nu se deosebește de cea a vecinilor lor.

Și atunci, pentru aceste statistici dramatice, trebuie să ne uităm la cauze culturale, așa cum sunt și narațiunile despre Trianon. Și nu spunem numai noi aceasta, la această concluzie a ajuns chiar și o cercetătoare maghiară din Statele Unite, unde a făcut o cercetare pe depresia la maghiarii din Statele Unite. Și, după ce chiar una dintre femeile maghiare intervievate a spus explicit că „nicio discuție despre depresia ungurească nu este completă fără a menționa Trianonul”, cercetătoarea Katarina Gombocz a ajuns la concluzia că „În timp ce rata ridicată a sinuciderilor printre unguri a scăzut în ultimele decade, ea încă rămâne una dintre cele mai ridicate din Uniunea Europeană. Depresia, care a fost legată de sinucidere în Ungaria, rămâne la cote înalte, de asemenea. Este important să luăm în considerare, alături de perspectivele subiective individuale drept cauze ale depresiei, și contextele istorice și culturale ale ungurilor, pentru a le adăuga cunoștințelor clinice dacă o astfel de problemă este să fie remediată, mai ales în contextul imigranților unguri și al ungurilor de a doua și a treia generație din Statele Unite.”

5. Și tot Trianonul...

După ce, în articolul nostru inițial, noi reclamam maghiarizarea totală a lui Iancu de Hunedoara și aproprierea sa culturală de către Budapesta, acum prietenii noștri maghiari ne acuză la rândul lor că „românii și slovacii, în special, dar și sârbii și croații, s-au apucat imediat de însușirea trecutului istoric maghiar” după Trianon, pe lângă „jefuirea” de teritorii și orașe. Noi repetăm ceea ce am spus și în primul articol: Iancu de Hunedoara nu a fost exclusiv român, după cum nu a fost nici exclusiv maghiar. El s-a născut într-o familie de români, a adus glorie Ungariei pe câmpul de luptă, și el și fiul său Matei Corvin, și a salvat de turci capitala Serbiei, Belgradul. Așadar, este o personalitate comună a europenilor din această parte a continentului, a fost o personalitate integratoare, apărătoare a întregii Europe. Poate unor maghiari această afirmație nu li se pare suficientă și tot ceea ce nu este în mod exclusiv maghiar, înseamnă că li se „fură”. Dar noi nu privim lucrurile astfel.

6. Despre unele teorii conspiraționiste potrivit cărora românii nu ar fi fost de fapt autohtoni în Transilvania la venirea ungurilor, vehiculate din nou pe portalul Mandiner, nici nu mai este cazul să discutăm sau să le luăm în considerare.

Concluzii

Cu un lucru pe care l-a spus scriitorul Bán Mór suntem foarte de acord: toată lumea are dreptate într-o oarecare măsură, dar pentru fiecare contează mai mult partea lui de adevăr. Dacă prietenii noștri maghiari vor să creadă că tânărul Iancu de Hunedoara, un român care se intitula în actele din epocă drept „român”, care a provenit dintr-o familie românească, vorbea din fragedă pruncie maghiara și nu româna ca limbă maternă, este treaba lor, deși este un pic ridicol. Dar astfel de exagerări, astfel de aproprieri, nu fac deloc bine unei reconcilieri adevărate care trebuie să aibă loc în această regiune pentru binele și al maghiarilor, și al românilor. Nu face deloc bine depășirii unor complexe de superioritate și modului în care acestea se lovesc de realitate, iar apoi, cu ajutorul unor narațiuni interesate, se dezvoltă în traume care rănesc și fac oamenii să sufere. Traumele pot fi clădite prin narațiuni artificiale, dar ele ajung să aibă efecte reale asupra sănătății și calității vieții oamenilor care le trăiesc, dar și asupra celor din jurul lor.

Suntem convinși că filmul este o realizare artistică deosebită și nu ne face nicio bucurie să criticăm ceva din el, nu acesta era obiectivul nostru în sine. Dar ne-am fi bucurat dacă ar fi fost mai mult decât atât. Dacă ar fi depășit condiția noastră bilaterală, dacă ar fi depășit stereotipiile și micile noastre ambiții sau obsesii care vin din ambele părți. Dar poate că totuși pas cu pas vom face aceasta pe viitor.

Ideea de bază și concluzia articolului nostru inițial era următoarea, dar prietenii noștri maghiari nu au vrut să o preia și pe aceasta în articolele lor: regiunea noastră ar avea nevoie de simboluri comune ca Iancu de Hunedoara, care a fost român din punct de vedere etnic, a adus glorie regatului Ungariei pe câmpul de luptă (nimeni nu dorește să minimizeze această glorie sau să o „fure”, faptul că Iancu de Hunedoara sub steagul Ungariei a salvat Europa acelor vremuri, pe noi ne bucură oricum și nu ne deranjează deloc acest aspect!), și a ajutat la apărarea capitalei Serbiei de astăzi și a întregii Europe creștine. Dacă îi furăm lui Iancu de Hunedoara oricare dintre identitățile de mai sus, comitem de fapt un fals și îi compromitem moștenirea. Moștenire care a fost tocmai apărarea valorilor noastre comune europene. Că s-a întâmplat ca el să lupte pentru Ungaria de atunci, că s-a întâmplat ca el să se nască într-o familie românească, acestea sunt detalii dacă ne uităm la imaginea de ansamblu. El a apărat întreaga Europă și pe aceste lucruri ar trebui să ne concentrăm și să ne bucurăm de ele împreună. Mai ales că Europa și valorile ei adevărate trebuie apărate și astăzi de diferite amenințări, ca atacurile Rusiei din Est sau unele ingerințe ideologice absurde din Vest. Iar în această luptă de astăzi nu este loc de orgolii personale sau exclusiviste de niciun fel, lupta trebuie purtată împreună dacă vrem să avem vreo șansă să învingem.

Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător la Centrul de Studii Sino-Ruse (CSSR) din cadrul FUMN Mircea Malița.