Premiul Europa pentru Teatru, 16 ediţii fără România în palmares

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În acest decembrie, la Roma, Premiul Europa pentru Teatru, iniţiat ca program pilot al Comisiei Europene prezidată de Jacques Delors de Alessandro Martinez, ca secretar general, în 1986, la Taormina, cu sprijinul lui Jack Lang, pe atunci ministrul Culturii al Franţei, împreună cu Mellina Mercuri, ministrul Culturii al Greciei, a împlinit 16 ediţii.

Între timp, i s-au adăugat secţiunea Noi realităţi teatrale, 14 ediţii, şi o mulţime de alte premii speciale care marchează mai degrabă politic unele prezenţe în spaţiul teatral european şi nu numai (vezi premiile din acest an oferite tunisianului Fadhel Jaibi şi nigerianului Wole Soyinka). Dedicată celei de a 60-a aniversări a Uniunii Europene şi în mod particular lui Giorgio Strehler, care a iniţiat Uniunea Teatrelor europene, prefaţând în mod vizionar tratatul de la Maastricht, ediţia de faţă i-a reunit aproape în aceeaşi formulă pe adepţii ideii dialogului cultural paneuropean care contribuie fundamental la consolidarea spiritului unităţii pe bătrânul nostru continent. Am însoţit de-a lungul timpului evenimentul, participând la momente înălţătoare, începând cu celebrul discurs al Arianei Mnouchkine dedicat ţărilor din Est înainte de căderea zidului Berlinului şi până la ceremoniile complexe dedicate unor artişti de renume premiaţi, precum Peter Brook, Giorgio Strehler, Lev Dodin, Robert Lepage, Rober Willson, Heiner Muller, Harold Pinter, Kristian Lupa, Peter Zadek, Peter Stein, Pina Bauch sau Patrice Chereau. I-am cunoscut pe avangardişti precum Krzysztof Warlikowski, Oskaras Korsunovas, Nekrosius ,Biljana Srbljanovic sau Pippo dell Buono şi mulţi, mulţi alţii pierduţi pe drum, am aplaudat naşterea unor stiluri şi trupe precum Rimini Protocoll.


Isabelle Huppert FOTO Getty Images

image

Ţările care s-au oferit să găzduiască acest eveniment mamut, extrem de costisitor, cu sute de participanţi, cărţi, materiale documentare ample şi premii substanţiale, au fost nu dintre cele mai bogate ale Europei. Italia de vreo trei ori, Grecia de vreo două, Polonia, Rusia, iar anul trecut România a întins o mână prin afilierea evenimentului la Festivalul internaţional Shakespeare de la Craiova, iniţiativă a criticului George Banu, preşedinte al Juriului internaţional al acestui premiu şi a directorului F.I.Shakespeare, Emil Boroghină, care drept mulţumire n-a fost nici măcar invitat la această ediţie jubiliară. Prin insistenţele aceluiaşi, în 2016 la Craiova i-a fost decernat un premiu special lui Silviu Purcărete, de uz intern probabil de vreme ce acum la Roma, a lipsit de la rememorări.

Au fost adăugate în schimb listei vedetelor premiate de-a lungul anilor alte două nume de rezonanţă internaţională, Isabelle Huppert şi Jeremy Irons, care au onorat spectacolul de Gală şi au fost prezentaţi în sesiuni speciale extinse de întâlniri cu presa şi publicul.

Să fie cum zicea un coleg mai mare în rang satisfacţia de a fi respirat o vreme acelaşi aer cu aceşti monştrii sacri ai scenei şi ecranului mondial.


Jeremy Irons

Jeromy Irons

Pe la noutăţi, adică Noile realităţi teatrale, mare confuzie valorică. Probabil şi pe aici s-ar cere o dinamică mai vie a evaluatorilor, aceiaşi de ani de zile, şi o mai clară definire a avangardei. Iovan Cirilov, fondatorul BITEF-ului belgrădean, cel mai vechi festival de avangardă din Europa, omagiat cu prilejul acestei ediţii, zicea că avangarda înseamnă ceva ce nu s-a mai văzut/făcut. Nu ştiu dacă selecţia din acest an răspunde acestui criteriu fiindcă în cele mai multe cazuri altele au fost criteriile, politice sau de lobby. Vezi cazul Kirill Serebrenikov, în prezent arestat în Rusia, sau spectacolul premiatei Yael Ronen (Israel) despre holocaustul ţiganilor. Dincolo de ciudăţenii înnoroiate sau despuiate, un singur nume am reţinut pe bune, cel al regizoarei Susanne Kennedy, care practică un stil multimedia plurisemantic în care tehnologia şi filozofia îşi dau mâna cu succes (unii vorbeau de teatru ritual). Spectacolul văzut, Sinuciderea virginelor, ar fi de recomandat tuturor celor care mai din modă, mai din excentricitate frecventează zona la suprafaţă. Problema care se pune este, însă, una de esenţă, fiindcă, văzând sensul multora dintre inovaţii, ai impresia că teatrul se subminează din interior, scoţând actorul din joc şi comunicarea vie dintre scenă şi public. Microfoanele şi ecranele ne-au invadat şi ne-au sărăcit la nivelul emoţiei specifice spectacolului teatral.

În fine, să punem şi degetul pe rană. Încă din 2007, la propunerea criticilor români, printre care mă număr, Radu Afrim, vedeta necontestată a noii noastre generaţii, şi Gianina Cărbunariu, din 2011, sunt printre nominalizaţii de serviciu. Ce i-a împiedicat oare să ia acest premiu? Necunoaşterea? Nu cred, fiindcă cel puţin de când Festivalul Naţional de Teatru are amploarea cunoscută, critici din lumea largă pe care-i vedem şi la Prix Europa, au putut să-i vadă. Gianina Cărbunariu, în plus, are o activitate internaţională cunoscută. Să mai spunem şi că preşedintele juriului e George Banu, că mai toţi ceilalţi sunt toată ziua prin România pe la festivaluri şi colocvii. N-o să cădem acum în prezumţie de persecuţie, dar de gândit trebuie să ne dea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite