Politica patriarhului

Patriarhul Chiril al Rusiei a vizitat recent Republica Moldova. Nu este prima oară. Ierarhul a primit deja de la preşedintele Voronin înalte distincţii de stat. De data aceasta, contrar entuziasmului organizat, oaspetele de la Răsărit a fost huiduit de o mână de oameni la aeroport. Nu este important numărul, ci mesajul gestului lor.

Protestul are în vedere poziţionarea geopolitică a patriarhului. Aceasta a fost exprimată în repetate rânduri prin ieşirile publice ale întâistătătorului celei mai mari, statistic vorbind, Biserici Ortodoxe locale din lume. Ţări ortodoxe precum Ucraina sau Moldova nu au ce căuta în Uniunea Europeană, Ortodoxia rusă este garantul unităţii în spaţiul ex-sovietic, Patriarhia Moscovei reprezintă căminul spiritual al Estului – asemenea afirmaţii nu pot decât contraria. Întăresc impresia, deloc plăcută, că prin vocea şi acţiunile patriarhului se manifestă politica unei Rusii în plin proces de recuperare a sferei de influenţă de dinaintea căderii comunismului.

Teologic, politica patriarhului nu este mai puţin problematică. Biserica Ortodoxă din Rusia se defineşte pe sine, în primul articol al Statutului aprobat în anul jubiliar 2000, drept „multinaţională”. Ceea ce este bine. Din perspectiva raportului dintre etnie/etnii şi teritoriu, orice Biserică locală ar trebui să fie multinaţională, să reflecte diversitatea inevitabilă a unei societăţi marcate de mobilitate. În fapt, aceasta este dilema Ortodoxiei moderne: concilierea identităţii culturale cu limitele geografice ale jurisdicţiei canonice. Haosul din aşa-zisa diasporă ortodoxă reflectă tocmai impasul eclesiologic provocat de asumarea necritică a naţionalismului.

În articolul 3 al aceluiaşi Statut, Biserica rusă îşi precizează însă „teritoriul canonic”. Concret, textul afirmă: „Jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse include persoanele de confesiune ortodoxă care trăiesc pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse din Rusia, Ucraina, Bielorusia, Moldova, Azerbaijan, Kasakstan, Kirchizia, Letonia, Lituania, Tajikistan, Turkmenistan, Usbekistan şi Estonia, precum şi creştinii ortodocşi care trăiesc în alte ţări şi care se ataşează voluntar acestei jurisdicţii.” Altfel spus, autoritatea Patriarhiei Moscovei se întinde peste (aproape) toate ţările pe unde au trecut cândva armatele ţariste şi tancurile sovietice.

Cât priveşte Moldova de peste Prut, o ţară cu două Biserici Ortodoxe locale, asistăm la amânarea interesată şi vinovată a soluţiei. Parte multiseculară a lumii creştine, mult înaintea Azerbaijanului sau Usbekistanului, Moldova nu este un loc în care Moscova şi Bucureştiul de azi să îşi dispute meritele misionare. Din simplul şi fundamentalul motiv că, precedând imperiile de mai târziu, Evanghelia lui Hristos era aici deja răspândită şi trăită. Această precedenţă ar trebui să se concretizeze în recunoaşterea maturităţii spirituale a unei Biserici (şi ţări) pe care politica patriarhului îşi permite încă să o trateze ca monedă de schimb.