Polarizarea prieteniilor umane
0
Înţelepciunea convenţională pretinde că ne alegem prietenii pentru ceea ce sunt. De mult timp însă urmăresc atent fenomenul prieteniilor umane: prieteniile mele şi ale celor din jurul meu. Se pare că noi, totuşi, ne cvasi-îndrăgostim de prietenii noştri, şi asta mai ales pentru felul în care aceştia susţin felul nostru de a fi şi admiră ceea ce suntem.
Fiecare prieten reprezinta o întreagă lume în noi, o lume care nu este posibilă decât printr-o uniune singulară dintre altele două: a mea şi a Celuilalt. Aşa se naşte o nouă prietenie. Aproape aristotelic ("un prieten este un alt sine”)
Mulţi oameni, atunci când sunt întrebaţi care sunt lucrurile cele mai valoroase din viaţă lor, menţionează şi prieteniile. Cu toate acestea, dinamica relaţiilor de prietenie rămâne un mister, de multe ori, pentru ochii celorlalţi, iar uneori, chiar şi pentru cei implicaţi în relaţie. La fel cum nu pot fi cuantificate nici sentimentele consumate. Atunci când se sfârşeşte (ca şi în dragostea romantică) prietenii îşi spun "pur şi simplu, s-a întâmplat…"
Noi cercetări arată că dansul de prietenie este unul nuanţat şi mult mai complex decât se crede în mod obişnuit. Cu precizie matematică, psihologii şi sociologii delimitează forţe invizibile prin care oamenii se atrag şi stabilesc legităţi pentru a explica felul în care se leagă şi se menţin prieteniile. Cercetătorii trasează riguros teorii despre modelele de intimitate, care apar între prieteni şi caută frenetic acel inefabil "ceva" prin care un „cunoscut” se ridică până la statutul de „prieten”, iar acesta din urmă – până la mult lăudatul "cel mai bun".
În ultimul timp, cuvântul "prieten" pare să fi devenit incredibil de diluat. O fi din cauza utilizării excesive a acestuia pe Facebook?..
Eu nu am o definiţie statică pentru prietenie. Există nivele diferite de "prietenii", pentru mine. Şi nu am categorii - „buni”, „cei mai buni”,„apropiaţi”, „formali”. Astfel, pot simţi ca fiind la fel de „prieten” pe cineva cu care ies, de ani buni, săptămânal, la un ceai, cu discuţii profunde sau lejere şi pe altcineva, cu care mă văd o dată pe an, dar pe care îl simt atât de aproape mereu.
Un prieten nu este cineva cu care doar petrec (sau pierd) timpul; un prieten este cineva la care mă surprind că gândesc atunci când am intrat într-o librărie să cumpăr cărţi fiicelor şi mă pomenesc răsfoind o carte ce ştiu că i-ar plăcea. Un prieten este cineva care vine din alt capăt al oraşului, cu o cafea, când ştie că eşti prins în şedinţe şi nu ai apucat să-ţi bei cafeaua de dimineaţă.
Prietenii nu sunt unităţi de măsură. Pot fi mulţi oameni pe această lume cu care să ne placă să petrecem timpul, dar foarte puţini dintre ei ajung să ne fie şi prieteni.
Prietenia este un sentiment distinct, şi e la fel de greu de definit ca şi dragostea sau tristeţea. Ştiu însă că implică caldură reciprocă, încredere, rezonare emoţională, atenţie, şi multe altele. Eu nu o pot defini, dar eu ştiu când o simt. Şi am zeci de motive pentru această stare.
Uneori însă, simt că nu pot să onorez o prietenie. Înţeleg că cel mai onest ar fi să spun, dar nici asta nu pot. Uneori.
Prietenii mei îmi sunt ca membri ai familiei extinse, dar pentru care am avut un drept - marele privilegiu - să-i aleg. Acestă prerogativă mi-a dat înţelepciunea de a recunoaşte diferite tipuri de relaţii şi de a mă bucura de ele. Prieteniile autentice sunt opţionale, dar vitale pentru o viaţă împlinită, iar prieteniile profitabile – sunt circumstanţiale. Uneori, oamenii le confundă între ele: prietenii de plăcere versus prietenii de consum. Hm...
Se încarcă comentariile...
