Poate cuvântul să ucidă moartea? Răspunsul, în „Lexiconul amar”

Nu-ți închipui că e nevoie să stai cu dicționarul (sau enciclopedia) în brațe, atunci când mergi la teatru. Dar exact această senzație o ai urmărind noua piesă, „Lexiconul amar”, pusă în scenă la Teatrul Odeon, în regia lui Silviu Purcărete. Și nu e doar un joc de cuvinte aici.

FOTO Mădălina Firănescu

Textul însuși, semnat de Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi, reprezintă un test de perspicacitate și, totodată, un examen de cultură generală, dar și de conștiință pentru public. Sub aparența ingenuă a prelucrării basmului „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, piesa „Lexiconul amar” pune zdravăn la încercare mintea spectatorilor, confruntându-i cu ghicitori, trimiteri culturale, referințe lingvistice, aluzii politice și parabole care-i transformă în adevărați detectivi, în încercarea de a le desluși.

Pentru cei cu un bagaj de lecturi mai firav, rămâne izvorul basmului, lesne de urmărit, din care derivă însă alte și alte pâraie, gârle și șuvoaie narative, cu amplitudine și curgere variabile. Însăși apa vie sau a cunoașterii, la care ajunge Făt-Frumos după multe încercări, se revarsă abundent dintr-o țeavă cu robinet, chiar pe scenă, semn că lichidul este mai mult decât o metaforă-suport. Iar dacă tot e vorba de fluxul poveștii, spectatorii care se lasă târâți de el cu repeziciune riscă să rateze „indicii” filologice, cum sunt extracția dinților enclitic și proclitic ai Gheonoaiei, amintirile glorioasei ei tinereți de vampă, în care avea numerele de telefon ale literaților Emil Botta și Eugen Lovinescu (mai știu, oare, noile generații despre ei?) sau poemul cu aliterație curm-scurm-drum-scrum, care îi deschide lui Făt-Frumos vama Scorpiei, după ce fusese apreciat și „de un critic frumușel de la Sibiu” (sic!).

Dincolo de aspectul cult evident, piesa are caracterul unei șotii foarte serioase, care te farmecă, în ciuda aglomerării de piste și idei, și care împinge continuu la reflecții. Ca și în basmul original, acțiunea începe cu drama cuplului împărătesc doritor de prunci, dar sterp, care apelează la înțelepciunea Unchiașului omniprezent și omniscient (magistral Claudiu Bleonț în acest rol dificil!) pentru a aduce pe lume un fiu. Cu cartea în mână, Unchiașul îi pune să studieze Lexiconul în care stau înscrise toate cuvintele și toate răspunsurile, miracolul înfăptuindu-se astfel. Dar când îi vine sorocul împărătesii, fătul refuză să se nască, până când tatăl nu-i promite „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, un dar utopic, care avea să-i și pecetluiască destinul. Degeaba încearcă ulterior nechibzuitul părinte să retracteze promisiunea, recunoscând că a zis și el așa, doar ca să grăbească nașterea. „Ăsta e blestemul intelectualilor. Citim mult, învățăm cuvinte, învățăm expresii, începem să ne exprimăm frumos“ și mai rostim câte-o minciună, comentează Unchiașul, aruncând o săgeată către lumea reală.

Firește, la adolescență, Făt-Frumos refuză să accepte că a fost amăgit și, însoțit de calul său vorbitor și cultivat – ba chiar olimpic și iminent student la Științe Politice – pornește să-și găsească singur împlinirea. Călătoria inițiatică e presărată cu obstacole și primejdii, tot din sfera culturală, pe care protagonistul (Niko Becker excelent) le depășește cu curaj, dar și cu istețimea bidiviului fermecat… Eduard (un Eduard Trifa absolut cuceritor!). Pe drum, cei doi tovarăși își întâlnesc perechea în oglindă, alt călător cu cal școlit, Ducele von Locknow și al său Christoph (deja absolvent de Științe Politice la Augsburg), venind din sens opus, vizibil îmbătrâniți și istoviți. Doar că, în loc să ia aminte la acest exemplu faustian, care arăta prețul plătit pentru iluzia obținerii tinereții veșnice, Făt-Frumos alege să-și continue parcursul. „Ori călare, ori pe jos, cale e fără de-ntors. Că de umbli, că de stai, tu devii cine erai”, rostește profetic Unchiașul, observator al itinerarului tânărului drumeț.

Paradoxul, jocurile de cuvinte, ludicul și ironia sunt constante ale textului și fac ca temele grave, politico-filozofice, să fie mai ușor digerabile. Bunăoară, visul Ducelui von Locknow de a întemeia în… circumscripția (sic!) sa un „stat bazat pe egalitate absolută între cetățeni de toate vârstele și de toate neamurile, un loc nou și curat în care oamenii să trăiască în bună înțelegere, fără discriminări”, o țară cu un popor fără frică, pare la fel de utopic precum tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte. Și nu întâmplător calul Christoph e licențiat la Augsburg, orașul cu cel mai vechi cartier social încă locuibil și vizitabil, Fuggerei, înființat pe la 1500.

Dar miezul poveștii, care leagă într-un fel toate firele și cu ele și titlul, îl reprezintă traversarea de către Făt-Frumos și însoțitorul său a teritoriului… lexical al Scorpiei, înainte de a-și atinge ținta călătoriei. Vigilent, Unchiașul îi sfătuiește să vorbească simplu, să păstreze „justa măsură” (a se citi political correctness), să nu jignească „vreo categorie socio-profesională sau de gen” și „Decât să ziceţi «ei vor», «ele vor», mai bine vă exprimaţi aşa: «aceşti subiecţi încarnaţi au următorul proiect». Decât să ziceţi «eu» în sus, «eu» în jos «am făcut şi-am dres», mai bine să ziceţi «un grup recent constituit de opinie afirmă».” Parcă nu mai sună a basm, ci a document birocratic din zilele noastre.

Și acesta este doar antrenamentul pentru ce urmează: tărâmul unde orice referire la boală și la moarte a fost interzisă prin lege! Interdicția obligă drumeții să apeleze la toate sinonimele și la familia semantică a cuvintelor prohibite, de la senectute, decrepitudine și senilitate la dureri articulare, extincție și… garsonieră cu ușa în tavan. Este o probă că șuvoiul lexical nu poate fi curmat nicicând, în ciuda opreliștilor. „Tu crezi că, dacă dispare cuvântul moarte din dicționare, moartea moare?”, îl chestionează Făt-Frumos pe învățatul său cal, Eduard. Este o întrebare-cheie, al cărei răspuns este povestea însăși. Cu toată puterea sa de întemeietor al Lumii (fiind prezent la Facerea ei), Cuvântul nu poate ucide moartea. N-o poate des-face, ci doar pre-face într-o etapă a vieții, așa cum ne spune laitmotivul basmului modern: „Moartea se află în spatele nostru. La nivelul conștiinței, ea s-a petrecut deja".