Peter Gabriel - „So”. „This is the new stuff”

Peter Gabriel și-a imprimat personalitatea în rock-ul progresiv britanic prin Genesis, a integrat termenul de ”world music” în muzica frecvent difuzată la radio și a fost cu un pas înainte de fiecare dată când a lansat un album sau o coloană sonoră de film.

Uneori s-a destăinuit, alteori a protestat, niciodată nu a acceptat limite. Viața lui muzicală întruchipează diversitatea luxuriantă, discursul fragmentat, creația complexă, poziția contradictorie a identității contemporane. Explorarea muzicală a fost tot timpul legată de auto-cunoaștere, putem să-i urmărim maturizarea ascultând fiecare album, în ordine cronologică. Așa putem cunoaște mulți artiști, printr-o evoluție cumulativă reflectată progresiv în operele de artă, însă profunzimea artei lui Peter Gabriel este un subiect aparte în muzică, personajul construit de el este rarisim în peisajul general. El a văzut întotdeauna posibilitatea de a folosi muzica rock ca pe o formă de teatru, mai exact adăugarea de inovație teatrală la construcțiile sonore, experimente desfășurate pe scenă în stadiul lor finisat, doar în variantele reușite.

În 1986, Peter Gabriel a lansat ”So”, rezonând cu epoca, păstrând esențialul din trecutul progresiv pentru a-l îmbrăca în costum de gală, pe măsura scenelor intens luminate. Cu toate astea, ”So” rămâne un produs vizionar prin copertă și apariție în epoca CD-ului, cu rock progresiv în nucleu, cu trimiteri la literatură, știință, artă, personaje imaginare și muzicieni fenomenali. Adică ținuta obișnuită, curajul și echilibrul cu care a abordat fiecare proiect. Nu e doar cel mai bine vândut album al lui, dar și cel mai accesibil, calea cea mai bună de a ajunge la Peter Gabriel, primul pas pe care-l propun spre a cunoaște un artist de o complexitate impresionantă.

Înregistrările pentru album au început la începutul lui 1985 în studioul lui Peter, Ashcombe House din Bath, sau Shabby Road, cum îi spuneau încă de pe vremea când înregistrau PG4 (”Security”). Inițial erau vizați Nile Rodgers și Bill Laswell pentru producție, dar în cele din urmă a fost ales canadianul Daniel Lanois, cu care a mai lucrat pentru coloana sonoră a filmului ”Birdy”. Acompaniat de chitaristul David Rhodes, a început să schițeze primele piese, înregistrate deja simplu, cu un pian, un ritm de bază și un ghid vocal. Cei trei, autonumiți imediat ”The Three Stooges”, după celebrul trio de comedie, și-au făcut munca mai ușoară glumind și schimbând deschis idei. În cele șase luni de pre-producție au ieșit cam douăzeci de piese. Gabriel a dezvoltat și înregistrat majoritatea claviaturilor, implicându-l pe expertul Larry Fast doar pentru a se consulta în privința tratării sunetelor. Obișnuia să adauge abia la final toți muzicienii, la fel proceda și cu versurile, spre disperarea lui Lanois, care nu dorea astfel de distrageri. Întotdeuna completa greu textele. La un moment dat l-a închis într-un hambar, ca să-l ”ajute” să termine de scris în timp util, distrugând și telefonul pe care Peter îl folosea abuziv în tot felul de discuții. Inginer de sunet era Kevin Killen. Pe producțiile anterioare, Fairlight CMI (Computer Musical Instrument) era folosit pentru a crea sunete mai puțin comune, de data asta l-au folosit mai mult pentru editarea digitală. Studioul avea două mixere analogice cu câte 24 de canale și două magnetofoane modificate. Vocile au fost trase cu un microfon Neumann U47, același cu care a înregistrat cu Genesis în ’74 – ’75. După aproape un an, în ianuarie ’86 albumul a fost gata, abundent în idei geniale și măiestrie muzicală, mai ales după ce s-au alăturat Tony Levin, Manu Katche, Stewart Copeland, Nile Rodgers, Richard Tee și Youssou n’Dour. Câteva detalii de final au fost adăugate la New York, în studiourile Power Station, iar master-ul a fost făcut la Londra, în Townhouse Studios în februarie 1986. Costul total a fost de 200.000 de lire sterline, cam 800.000 de dolari în jurul lui 2020. Era Peter Gabriel cel serios, din 1974, cu un sound nou, uimitor, de un modernism strălucitor, accesibil și matur, izbitor de ritmat și copleșitor de emoțional. Discursul lui s-a maturizat și și-a adăugat accentul actualizat, cu câteva expresii nemaiauzite până atunci. Simțim asta încă de la ”Red Rain”, prima piesă, serioasă, chibzuită, proiectată pentru un impact inițial major, creată după un vis. Textul e legat de Mozo, un străin pribeag, personaj imaginar asociat cu Moise, cu lucrarea medievală ”Aurora Consurgens” și cu Toma de Aquino, mediul pentru tematici alchimice și apocaliptice. Până să descifrăm ezoterismul poetic, suntem pur și simplu absorbiți în totalitate de masivul inedit sonor. Și după ce respirăm câteva secunde, iar nu știm ce ne-a lovit. E ”Sledgehammer”, piesa care a schimbat cursul carierei lui Peter Gabriel. Dimensiunea ritmică, sensibilitatea soul și imensul succes comercial, provocarea și celebrarea ne izbesc pur și simplu, după câteva măsuri suspendate de shakuhachi (un flaut japonez din bambus, folosit sub formă de ”sample”). Era sunetul viitorului, cel mai ridicat nivel posibil de producție în anul 1986. Karl Bartos de la Kraftwerk a fost uimit de sound-ul fantastic după ce a ascultat un fragment la Power Station, spunând că în comparație, cvartetul german sună mai ”subțire”, chiar dacă e vorba de două genuri muzicale diferite.

Urmează o schimbare radicală de stare și de tempo, cu ”Don’t Give Up”, una dintre cele mai frumoase balade scrise vreodată. Dacă mii de surogate previzibile, lălăite și hiper-glicemice au dus în derizoriu potențialul emoțional al unei balade, a treia piesă de pe ”So” o definește în plenitudine. Încă de la tema impresionantă, inspirată din fotografiile făcute de Dorothea Lange, cu americani în timpul Marii Crize Economice (1929 – 1937), piesa este o puternică evocare poetică și muzicală a problemelor ascunse sub sclipiciul vremurilor. Gabriel s-a gândit la un duet când a scris piesa, iar inițial a vrut să o înregistreze cu Dolly Parton, dar până la urmă a apelat la buna prietenă Kate Bush, în ascensiune de popularitate cu albumul ”Hounds of Love”. Povestea omului dezolat, la limitele puterilor, căutând un loc de muncă a atins milioane de puncte sensibile în întreaga lume, inclusiv în Anglia guvernată de Thatcher. Disperarea din vocea strofei și cuvintele de speranță din refren alcătuiesc poate cea mai iubită piesă scrisă de Peter Gabriel.

După acest moment intens, prima parte a albumului, dacă ne luăm după versiunea pe vinil, se relaxează prin frumusețea piesei ”That Voice Again”, intitulată inițial ”First Stone”. E ca o ședință de terapie muzicală, un scurt ”respiro” după un parcurs răvășitor, care ne-a solicitat toate simțurile. Am enumerat aceste piese pentru că am întâlnit foarte rar un album care să aibă, una după alta, atâtea minuni legate prin inspirație și viziune, numărăm pe degete producțiile care pe prima față au asemenea piese care se succed ca într-o compilație atent selectată. Iată unul din motivele solide care ne fac să ascultăm ”So” ca pe o descoperire la scară istorică. Dar stai, că vine partea a doua, cu ”Mercy Street”, delicată prin tot ce conține, cu percuția înregistrată de Djalma Correa și textul cu aluzie la scrierile și destinul poetei americane Anne Sexton, ”Big Time”, o reflecție sardonică asupra industriei muzicale, în opoziție cu cea a personajului Jacob din ”I Know What I Like (In Your Wardrobe)” sau”We Do What We’re Told (Milgram’s 37)”, un fel de interludiu spre final, susținut de ritmul lui Jerry Marotta și vioara lui L. Shankar, cu o sonoritate reminiscentă albumului anterior, stranie, apăsătoare, care descrie experimentul lui Stanley Milgram din 1961, prin care era testată rezistența la autoritate a unor voluntari puși să execute ordine în totală opoziție cu conștiința și principiile lor. Aceeași întrebare fără răspuns, legată de oamenii care ajung să creadă în dictatori și să susțină războaie. ”This Is The Picture (Excellent Birds)” e adaptată după piesa scrisă de Peter Gabriel pentru Laurie Anderson, pe albumul ei ”Mister Heartbreak”. Pe ideea de bază, Nile Rodgers a adăugat chitara ritmică, aducând piesa în tonul albumului. Atât de simplu și atât de frumos! ”So” se încheie cu o altă frumusețe șlefuită pe toate părțile, luminoasă și emoționantă, inspirată de Antoni Gaudi și Sarah Winchester, numită ”In Your Eyes”, după ce a fost proiectată cu titlul ”Sagrada Familia”. Youssou N’Dour cântă în wolof, limba lui nativă, dând și mai multă putere cântecului. Ce set de piese, ce dinamică, cât de multă informație transformată în artă contemporană pe un album prezent în topurile de muzică pop! Histrionul mascat în floare de pe ”Supper’s Ready”, introvertit și preocupat de lumea împovărată de probleme, cântă și dansează pentru noua generație digitală. O reală revoluție!

”So” a fost lansat pe 19 mai 1986, funky, futurist, artistic, perfect! Peter Gabriel era primit de un nou val de public care-l considera un artist nou, ceea ce îl elibera dar îl și făcea să se întrebe cum va reacționa acest public când va experimenta din nou. Fiecare din albumele anterioare îi aducea câte un ”hit”, după care revenea în nișa artistului de ”cult”. ”So” a explodat, ducându-l la marginea ”mainstream”-ului, departe de obscuritate. Asta și-a propus. Nu mai existau umbre în care să se ascundă, lumina era cu adevărat puternică, pentru prima dată. Și asta cu un album care nu era la fel de detaliat și experimental ca primele patru, dar era în mare tot un produs de rock progresiv. Succesul nu a venit datorită simplificării muzicale, ci prin concentrarea experienței acumulate către componentele accesibile prezentului. Dacă până acum ne-a arătat ce caută, acum ne arată ce a găsit. Cinci single-uri cu imens succes, nu doar unul, aprofundare psihologică și mai multă stabilitate în aranjamente. O baladă, o bombă ritmică, un comentariu socio-politic, unul filozofic și alte experimente, pentru că de acolo iese noutatea. Ordinea contează din nou esențial. Gabriel a petrecut ore chinuitoare ascultând mai multe benzi cu începutul și finalul pieselor, pentru cea mai fluentă ordine posibilă, pe un album cu un titlu succint, aparent ocult. Nu era nimic ascuns, ci încă un detaliu nou. Primele patru albume solo de studio au fost eponime, erau deosebite numeric și de anul apariției. Al patrulea, numai în versiunea americană, a fost numit ”Security” (1982). Apoi și primele trei au primit nume simbolice, neoficiale, luate după aspectul coperților: ”Car” (1977), ”Scratch” (1978) și ”Melt” (1980). Începând cu 1986, următoarele albume aveau să primească nume formate din două litere: ”So”, ”Us” (1992), ”Up” (2002) și ”i/o” (2023). O alegere bine gândită, la fel ca orice mic detaliu al lucrării. Numele scurte pot fi sonore și ușor de reținut, flexibile pentru grafică. Pe ”So”, titlul apare cu litere destul de mari, mai exact un ”S” mare și un ”o” mai mic, sub care este o dungă albastră și numele lui Peter Gabriel scris cu litere albe. Restul este dominat de un portret alb/negru al unui Peter de vreo 35 de ani, îmbrăcat atent cu o cămașă în stil New York, tuns în stilul frizeriilor scumpe din Londra și cu o privire neutră. Grafica e semnată de Peter Saville și Brett Wickens. Fotografia a fost făcută de Trevor Key, cunoscut și pentru incofnundabila imagine de pe albumul de debut al lui Mike Oldfield, ”Tubular Bells” (1973). Albumul a fost nominalizat la premiile Grammy dar a cedat premiul unui alt album cu influențe ”world music”, ”Graceland”, al lui Paul Simon. Hm, dureroasă alegere, eu le-aș fi premiat ex aequo. Oricum, pentru asemenea albume, premiile sunt niște glumițe. Cum să clasifici ceva unic?

A urmat desigur turneul, cât se poate de mondial, cu 93 de concerte, primul în noiembrie 1986 în Rochester, New York, ultimul în octombrie 1987 la amfiteatrul Lycabettus din Athena, unde Michael Chapman a filmat ceea ce avea să fie ”Live in Athens”, lansat în 2012 pe ediția aniversară ”So” – 25 de ani. Dincolo de valoarea ideilor muzicale, succesul lui Peter Gabriel stă în stabilirea unei legături reale cu publicul din mai multe generații, incorporând particularități muzicale din stiluri consacrate, fără cinism, doar cu o admirabilă ușurință de a se adapta. La elementele de ”prog” preluate și dezvoltate de la Genesis, a adăugat tot ce e mai bun de la nervul new wave aflat în plină manifestare, mai repede ca alții. O temă care i-a dominat întreaga carieră, de fapt întreaga viață, din adolescență până la desăvârșita maturitate (pentru că PG nu doar mimează serenitatea lucidă) este cea a apartenenței: omul în societate, el într-o trupă, trupa în Anglia, Anglia în lume, lumea însăși. Curiozitatea lui fără limite i-a oferit opțiuni nelimitate de a explora această temă cuprinzătoare, reprezentările sonore fiind de multe ori tulburătoare. Iar în pofida fluidității stilistice și a multiplelor influențe, identitatea lui Gabriel este întotdeauna în prim plan, deconstruită, modificată, reevaluată dar întotdeauna puternică, exprimată prin postură dar mai ales prin voce. Vocea îl face inconfundabil, prezent și memorabil. Un instrument de ambitus și dinamică, care poate exterioriza neliniște, povară, oftat, strigăt, suflet. Vocea lui Peter Gabriel a evoluat pe fiecare album, prin ”Foxtrot” țintește în sus, prin ”Up” merge către interior, dar întotdeauna a fost foarte expresivă și a lăsat indicii clare, provocatoare, despre ce poate exprima și despre apartenența personalității lui de albumele create.

 Pentru a-și îmbunătăți prezența scenică a apelat la coregraful Charles Moulton și la psihologul social Michael Argyle, mai exact cartea lui publicată în 1975, ”Bodily Communication”. De aici și gestul cu palma întinsă, pentru ”In Your Eyes” sau mișcările de pe ”Big Time” și ”No Self Control”. Scena era compusă din platforme hexagonale dispuse pe mai multe niveluri iar la un moment dat era luminată de macarale care se mișcau ca niște insecte cu picioare lungi, cu un efect năucitor. De altfel, toate turneele lui Peter Gabriel au avut scenografii incredibile.

O producție de asemenea anvergură apare o dată într-un deceniu, poate și mai rar. Pentru că nu e doar vorba despre cântecul acompaniat și bine orchestrat, ci de muzica structurată în toate detaliile, cu accent din ce în ce mai greu pe modelarea sonoră. Bunul gust se transpune și în plan tehnologic. Sensibilitatea se extinde și felul în care echipamentul ajută muzicalitatea. Când va mai apărea un album precum ”So” e greu de anticipat, dar până atunci, frumusețea și puterea acestui fenomenal album ne vor mai fascina multă vreme de acum încolo. E imposibil să nu trăiești cu el.