Pentru o schimbare de ton

Proasta dispoziţie devenită profesiune nu e rentabilă nici pentru cel care o practică, nici pentru cei care o suportă.

Cineva foarte apropiat mi-a atras atenţia, zilele trecute, că textele mele sunt tot mai amărui. Mă lamentez, sunt trist, bombăn. Adevărul este că mi-ar plăcea şi mie să fiu mai zglobiu, mai destins, mai tonic. M-a legat o sinceră afecţiune de Octavian Paler, dar în ultimii lui ani mi se părea că se lăsa dus prea uşor spre sarcasm şi depresie. Proasta dispoziţie devenită profesiune nu e rentabilă nici pentru cel care o practică, nici pentru cei care o suportă. N-aş vrea, prin urmare, să alunec în acreală şi mizantropie. E adevărat că ambianţa imediată nu mă prea ajută. Pe scena politică lucrurile pendulează între marasm şi ridicol. Când apare la rampă ceva cât de cât încurajator, cum ar fi încercarea câtorva tineri de a deschide ferestrele rutinei de partid (Sever Voinescu şi Cristian Preda, de pildă), reacţiile veteranilor sunt perfect mediocre. Îmi fac unele speranţe cu privire la competenţele câtorva miniştri, dar mă întreb dacă şi le vor putea exercita.

În rest, văd la televizor aceleaşi figuri obosite, gata să tragă de toate şireturile câte unui ţânţar pentru a obţine armăsarul rating-ului, iar ştirile par anume gândite să mă umple de umoare neagră. Iarna e nemaivăzută, frigul e ucigaş, şoselele sunt blocate, gripa porcină ne decimează, vaccinul e primejdios, şomajul e apocaliptic, ţara se duce de râpă, criza e cvasi-definitivă. Veştile bune au un ce exotic: aflu, de curând, că se cumpără în draci (cu 50% mai mult decât anul trecut) bilete de vacanţă pentru Veneţia şi Dubai sau că Adrian Copilu' Minune a fost primit în masonerie. Dar asemenea evoluţii, oricât de promiţătoare, n-au forţa să mă remonteze... Situaţiunea e dramatică. Dar ce zic „dramatică"? Disperată, mon cher! Albastră! Care putem zice că nu s-a mai văzut!

E drept, nici în alte ţări - dintre cele ale fostului lagăr comunist - împrejurările nu sunt neapărat mai roze. În ultima lui carte tradusă în româneşte („Mărturisirile unui disident convertit"), Adam Michnik spune, la un moment dat, contemplând ansamblul estului european: „Nimic mai simplu azi decât pragmatismul şi cinismul, sau decât disperarea şi melancolia". Aşadar, postcomunismul trece peste tot printr-o fază de stupoare valorică şi tânjeală. Ce e de făcut? Ce trebuie să facă, se întreabă Michnik, intelectualii? Răspunsul lui pare simplu şi oarecum romantic: intelectualii trebuie să construiască, încăpăţânat, speranţe. Tocmai pentru că speranţa e o marfă din ce în ce mai greu de găsit. Sub dictatură, inteligenţa trebuie să îndemne la insomnie şi opoziţie activă. Pe scurt: la disperare articulată. În tranziţia post-totalitară, ea trebuie mai curând să propună ofensiva solară a răbdării, curajului şi încrederii. În ciuda unui mediu tulbure, dezamăgitor, saturat de eşec şi deziluzie. Ieremiadei fără orizont trebuie să-i administrăm corecţia unui pariu pe o - oricât de imprevizibilă - ieşire la liman. E nevoie, deci, de o schimbare de ton.

Dar mă întorc şi zic: poate omul, aşa, peste noapte, să-şi schimbe firea şi discursul? Şi dacă a fi de meserie prost dispus e agasant, a fi de meserie bine dispus e mai bine? Poţi să te scalzi de dimineaţa până seara într-o pâclă bituminoasă şi să zici că te îmbăiezi în Mediterana? Ştiu de la Sfinţii Părinţi că păcatul împotriva Duhului Sfânt e fie prea multa disperare, fie prea multa speranţă. Potrivit ar fi, mai degrabă, realismul cinstit. Fără îndârjire, ba, dacă se poate, cu un pic de umor. Asta da, asta, cu voia dumneavoastră, se poate încerca.