Pentru mulți ’bugetari’, ziua nu se termină la ora patru. Nici chiar la cinci. Am văzut asta direct, vreme de ani de zile
0În România, 1,3 milioane de oameni sunt angajați la stat. Peste 800.000 în administrația centrală, și peste 400.000 în cea locală. Aici vorbim despre tot ce înseamnă servicii publice, de la sănătate la educație, de la administrație, pompieri, justiție, la armată sau poliție. Cred că este important să avem contextul pentru a putea merge mai departe.
Contrar percepției generale, suntem printre statele UE cu unul dintre cele mai mici procente de bugetari raportat la populația totală! Deși se crede că aparatul bugetar este supradimensionat, datele arată că problema nu este numărul total, ci mai degrabă distribuția ineficientă sau, după caz, fără a generaliza, productivitatea acestora. Dar vă rog să rețineți: fără a generaliza.
De asemenea, din punctul meu de vedere, problema este și rămâne că funcționăm încă după anti-modelul comunist, cu de toate pentru toți, în fiecare loc (comună, municipiu, județ), ceea ce este și păgubos și contraproductiv. Nu în ultimul rând, în mod clar, avem prea multe UAT-uri de dimensiuni extrem de mici. În niciun scenariu, la acele dimensiuni, ele nu au șanse de dezvoltare.
Cifrele reale sunt importante, esențiale chiar, pentru orice discuție serioasă. Le avem. Acum haideți să vorbim despre oamenii din spatele lor, pentru că a reduce oamenii la cifre este extrem de periculos! Istoria ne-a învățat asta de prea multe ori.
Mie, ca fost primar al Aradului vreme de un deceniu și jumătate, îmi vin în minte fețe, nu doar grafice.
Îmi vine în minte un medic, nu-i dau numele, care intră în gardă cu rigoare și cu o oboseală pe care nu o negociază cu nimeni (nici nu are cu cine), pentru că în fața lui nu este un „caz”, ci un om.
Îmi vine îmi minte o profesoară pe care o cunosc de zeci de ani care rămâne la clasă după ore, iar asta nu pentru că o obligă „Inspectoratul”, ori Primăria, ci pentru că știe că ea formează caractere. Destine, chiar.
Îmi vine în minte un polițist tânăr care îmi spune cum iese pe teren într-o noapte foarte proastă, cu riscuri reale, pentru ca legea să rămână mai puternică decât frica pentru noi ceilalți! Da. Sunt cuvintele lui!
Și îmi vine în minte un procuror sau o judecătoare care are de luat o decizie grea și știe că va fi judecată public, dar își asumă, fiindcă altfel se rupe ceva esențial în societate.
Sunt momente de viață trăite direct, de mine!
Și, pe lângă ei, mă gândesc la funcționarii pe care nu-i vede nimeni, dar fără de care administrația, toată, împreună cu serviciile publice, s-ar prăbuși. Sunt oamenii (colegele și colegii mei din Primărie, sau din Consiliul Județean, sau din Prefectură, sau din descentralizate), care țin mecanismele în funcțiune într-un sistem adesea birocratic, dar indispensabil funcționării statului și vieților noastre de zi cu zi.
Funcția publică nu este și nu trebuie să fie un privilegiu. Este însă, la modul real, de zi cu zi, o responsabilitate continuă. Și de multe ori, de cele mai multe ori, nu se vede decât în acele 10% sau 20% din cazuri când apar probleme.
Am trăit această responsabilitate din interior. Am lucrat în total aproape douăzeci de ani în administrația locală și știu bine ce înseamnă programul care nu se termină la ora 16. Știu cum arată ședințele care se lungesc până târziu, proiectele care devin urgente peste noapte, investițiile care se blochează exact, dar exact, când nu ai voie să te oprești, presiunea publică pe care o simți în fiecare zi și deciziile care, chiar dacă par tehnice, afectează vieți reale, mii de oameni, uneori un oraș întreg.
Îmi amintesc directori care nu plecau din primărie până nu plecam eu. Și îmi amintesc, la fel de clar, că nici eu nu plecam la 17 sau la 18. Și nu o făceam pentru imagine, pentru că nu ne vedea nimeni! O făceam fiindcă administrația, atunci când o iei în serios, nu este ca un job cu pontaj. Este, și iertați-mi cuvintele mari, o misiune! Ai de livrat, ai de reparat, ai de ținut ordinea în locul haosului, ai de găsit soluții atunci când ceilalți doar comentează. Și o faci, indiferent de oră. Ca să nu mai spun de momentele când trebuie să aduci oamenii (da, bugetarii) de acasă noaptea, când apare o criză.
În anii aceia am lucrat cu oameni din educație, din sănătate, din servicii publice. Oameni care, în spatele ușilor închise sau pe teren, muncesc mult mai mult decât se vede. Oameni care duc pe umeri instituții întregi, fără să țină nimănui discursuri sau lecții despre asta. Oameni care fac diferența dintre improvizație și normalitate.
Și vă spun un lucru: marea lor majoritate sunt profesioniști!
Știu că este tentant să generalizăm. Este mereu tentant și ușor să punem etichete. Este facil să spui „sistemul” și să crezi că ai explicat totul. Dar este și nedrept. Nedrept față de cei care își fac datoria, zilnic, cu profesionalism și cu o formă de conștiință pe care nu o să o vedem nicicând în statistici. Dar o vedem, fără să-i dăm atenție, în acele 80% sau 90% din cazuri în care lucrurile funcționează pentru noi, cetățenii.
Da, sistemul public are nevoie de reformă. Da, trebuie eficientizat. Da, trebuie digitalizat. Da, trebuie evaluat obiectiv.
Dar reforma se face cu respect față de cei care muncesc onest și livrează rezultate. Reforma nu se face cu vinovați colectivi și cu batjocură ridicată la rang de politică.
Reforma despre care vorbesc eu, zi de zi, de ani de zile, se face altfel: prin susținerea celor competenți, prin criterii clare de performanță și prin respect pentru profesionalism. Se face prin reguli care încurajează munca bună, eficacitatea, eficiența, și care descurajează mediocritatea. În fine, se face printr-o administrație care își recompensează oamenii serioși și își corectează, ferm, zonele, sau persoanele, care trag înapoi.
Niciun stat funcțional nu există fără funcționari dedicați. Niciunul! O școală bună nu există fără profesori implicați. Un spital performant nu există fără medici și asistente care își asumă nopți nedormite. Siguranța publică nu există fără oameni ai legii care cred în misiunea lor și o duc până la capăt, chiar când este foarte greu.
Funcția publică este, în esență, un act de loialitate față de comunitate. Și cei mai mulți „bugetari” își asumă asta.
Și poate că, din când în când, în loc să căutăm vinovați colectivi, ar trebui să avem curajul unui gest onest: să le dăm măcar un pic de respect. Respect pentru cei care își fac datoria. Respect pentru cei care țin țara asta, alături de antreprenori și de angajații din privat, în mișcare.
Pentru că România funcționează, în fiecare zi, prin acești oameni. Iar ei nu sunt numere.
Se încarcă comentariile...
