Pe scurt, despre şcoală în Franţa

Poate v-am stârnit curiozitatea şi vă întrebaţi cum e şcoala în alte ţări. Să vă povestesc despre Franţa, dacă tot am scris despre ea în contextul schimbărilor de la începutul anului şcolar.

În Franţa copilul, sau mai bine zis bebeluşul, merge la creşă încă de la cîteva luni. Unii îl dau la 6 luni sau la un an, alţii chiar mai devreme. Evident că sunt şi părinţi care aleg să stea acasă cu cel mic, un an sau doi, sau alţii care preferă să angajeze o bonă.

Creşa nu e gratuită, la înscriere părinţii trebuie să aducă şi o adeverinţă de venit (fiche de retenue d'impôt) pentru a stabili taxa pe care trebuie să o plătească, adică plăteşti în funcţie de cât câştigi. Dar nimeni nu îţi va refuza copilul dacă nu ai niciun euro. Trebuie doar să faci dovada că nu ai venituri.

Şi mă opresc puţin aici deorece consider că acesta este un mare plus al sistemului francez. Oricine, absolut oricine, are dreptul şi posibilitatea să ducă o viaţă normală. Să beneficieze de servicii, cum ar fi o creşă pentru copil, deşi nu are bani să le achite, practic de aceleaşi servicii pentru care alţii plătesc.

Mi se pare de bun simţ ca o ţară civilizată să le asigure cetăţenilor ei un trai decent. Şi credeţi-mă, decent nu are acelaşi înţeles ca la noi. Evident că există şi abuzuri, că unii au fabricat dosare false (o dovedesc controalele făcute în 2011 şi anul acesta), sau că unii preferă să stea acasă pe banii statului decât să muncească, mai povestim noi şi altădată.

Şi la ei, ca si la noi, numărul de locuri la creşă e limitat, depinde de satul sau oraşul în care locuieşti. Aşa că unii bebeluşi sunt înscrişi la creşă încă de când plutesc în lichid amniotic. Şi asta mai mult pentru că părinţii vor o anumită creşă, mai bună, mai aproape de casă/serviciu etc, nu pentru ca nu ar mai fi locuri.

Desi, în ultimii ani, asta începe să fie o problemă şi la francezi, în condiţiile unei natalităţi în creştere. În 2010, de exemplu, populaţia a crescut cu 5,3%, iar un raport al Institutului Naţional de Studii Demografice arată că în 2055 populaţia Franţei o va depăşi pe cea a Germaniei, ajungând la 72 de milioane de persoane.

Revenind, până la 3 ani copilul rămâne la creşă. Există posibilitatea ca cel mic să stea acolo încă un an, până la 4 ani, dar părinţii sunt încurajaţi să-i mute la ”maternelle”, asemănătoare cu grădiniţa de la noi, care este gratuită. Dar nu e obligatorie, aşa că nu toţi părinţii îi dau acolo la 3 ani, îi pot înscrie direct la grupa mare.

Maternelle e împărţită în trei grupe: grupa mică - ”petite” (3-4 ani), grupa mijlocie - ”moyenne” (4-5 ani) şi grupa mare - ”grande section” (5-6 ani). Grupa mare deja e introdusă în lumea scrisului şi a cititului, lume care e descifrată apoi mai de aproape la ”cours préparatoire”, pe româneşte, la clasa pregătitoare, cea introdusă şi la noi de anul acesta.

La francezi, clasa asta zero, cum îi mai spunem noi, face parte din cei 5 ani de şcoala primară (6-11 ani). După clasa pregătitoare - ”cours préparatoire”, urmează doi ani de ”cours élementaire” şi apoi încă doi ani de ”cours moyen”, cu care se încheie ciclul primar - ”premiere”, după care urmează ciclul secundar de învăţământ - ”seconde”, când copilul face 11 ani.

Ciclul al doilea e împartit în două: collège şi lycée. Collège adică şcoala generală. Şi începe numărătoarea inversă. Dacă la noi e clasa a 5-a, a 6-a, etc, francezii numără invers până ajung la ”terminale” (ultimul an de liceu). Dar noi n-am ajuns încă acolo, deci urmează generala, timp de patru ani. Adică sixième, cinquième, quatrième şi troisième.

În ultimul an, elevul va decide şi ce vrea să studieze la liceu. Sunt 3 ani şi 3 secţii - general, tehnic sau vocaţional. Aici lucrurile nu mai sunt chiar aşa de simple: în functie de note, elevul poate urca spre ”terminale” (ultimul an de liceu) sau consilierul, împreună cu părinţii, poate decide ca adolescentul să repete ”seconde” sau ”premiere” (adică primii doi ani de liceu).

Aşadar, francezii pun accent pe educaţia timpurie şi părinţii sunt încurajaţi să-şi înscrie copiii la şcoală cât mai devreme. Că nici sistemul lor nu e tocmai extraordinar v-am spus deja. Nici elevii lor nu sunt în fruntea listei când vine vorba de acumularea cunoştinţelor, nici profesorii lor nu sunt mulţumiţi de salarii şi nici părinţii francezi nu sunt încântaţi de faptul că s-au comasat şcoli.

Şi asta în condiţiile în care Franţa alocă în jur de 6% din PIB pentru educaţie ( la noi, procentul abia ajunge la 3,6%,  asta în ultimii ani, pentru că educaţia a supravieţuit şi cu mai puţin de 3%).