Pe scurt despre performance-uri editoriale, cărţi, scriitori „old fashion” şi bloguri. Extras dintr-un interviu

„Literatura de consum a devenit literatura de sertar. Costă să publici, să fii publicat, costă să cumperi cărţi, costă timp să le citeşti. De la managementul timpului, la cel al resurselor, literatura a devenit business”. - Marin Ifrim

Un om absolut fascinant, Marin Ifrim, care îmi cunoaşte condeiul de multă vreme, mi-a luat zilele trecute un interviu pentru cartea domniei sale. Pot spune că mi-aş fi dorit ca USR să îi fi împrumutat sufletul vreodată- pentru mulţi dintre cunoscuţii mei, e un editor desăvârşit. Pot spune, la fel de bine, ceea ce i-am spus şi lui, la cald:

Harul nu se dă în rate şi nu creşte cu dobândă.

Câteva fragmente mi-au părut relevante pentru bloggereala de aici. S-ar cădea să fie asumate ca note de subsol pentru dialogurile noastre săptămânale obişnuite, dar cred că sunt un exerciţiu bun, măcar pentru a înţelege intenţiile celui de dincolo de ecran. Drept dovadă, mi-am permis să extrag ceea ce mi s-a părut relevant pentru cafeneaua virtuală.

În fond şi la urma urmei, nu e rău ca un blog să se mai justifice din când în când.

M.I. Prin ce împrejurări aţi devenit titular de rubrică? Vă place aşa de mult gazetăria?

O. C. Ş. : De pildă, când platforma de bloguri a debutat, am fost unul dintre oamenii de pe listă. Nu ştiam ce să fac cu un blog. Pentru mine era un echivalent nereuşit şi public al jurnalului spovedit altora, al vorbirii cu sine dezvăluite. Un soi de Căile către Sine ale lui M. Aurelius.

În plus, eu îmi creşteam adevărurile mele, iar semnătura unui blog marca Adevărul însemna, cel puţin în primă fază, un proiect de sinceritate şi conştiinţă publică.

Pentru un absolvent de filosofie (la vremea aceea eram încă studentă) venea ca o binecuvântare o platformă de societate, politică sau cultură. Nu e o scriitură regulată, barometrizată, dar e fundamental transfigurată de mediul de cafenea virtuală, de sofismele care cresc sub pagina ta ca note de subsol, de zvâcurile cu care ai scris cu litere de o şchioapă un material care pare dintr-un alt film decât subiectele de pe ordinea de zi, cele care prefac apa în vin şi îmbată conştiinţa cititorilor de breaking news. Gazetăria nu era marea mea pasiune-sunt o fire mai intimă, de fel - dar ceea ce e ciudat e că în timp, dacă întârziam cu o zi materialul, începea să mă muşte o conştiinţă a culpei. Semn că gazetăria m-a responsabilizat din perspectiva condeiului public, al dialogului asumat cu ceilalţi, dospit deopotrivă de mine şi de ochii cu care nu mă văd niciodată. Am uneori mişcări de teatru absurd şi alteori un adevărat performance editorial.

Gazetăria se mănâncă mai întâi cu judecăţi de gust şi mai apoi cu argumente, aşa s-au străduit nişte cititori să mă înveţe. Eu sunt old-fashion: cred că nu există o consecuţie între cele, ci că vin la pachet.

M. I. :  Din câte ştiu, scrieţi cu lejeritate poezie, eseu, articole cu tentă socială. Ce viitor consideraţi că ar mai avea scriitorul român în condiţiile unei integrări europene destul de anevoioase  în  aproape toate domeniile?

O. C. Ş. : E pericolul ­glo­balizării şi interdisciplinarităţii. Treptat, toată lumea se pricepe la toate şi schizoidia e perfectibilă, titrată, premiată. Cred că europenitatea înseamnă o privire ad radices. Integrarea e doar politică sau comunitară. Scriitorul a trecut însă, sub incidenţa postmodernismului, în icoana fiinţei de mucava, a intelectualului legendar care stă pe la curtea vreunui exponat politic, transpunând într-un discurs epurat de referinţe directe, întreaga sa ideologie într-un partizanat de masă pentru putere sau pentru opoziţie. Aceasta riscă să fie nefericita percepţie acordată scriitorului ca intelectual cu condei public, pusă sub umbrela integrării.  Există însă şi o imensă poftă de lectură, una făcută de poftă, deseori asociată sistemului literaturii de consum. Personal, cred că e un trend pozitiv: de la scrieţi, numai să scrieţi, am alunecat în citiţi, numai să citiţi.

E blamabil?! Şi-atunci, ce viitor îi mai rămâne scriitorului român în asemenea condiţii? Simplu. Cel pe care şi-l scrie. Viitorul oricărui scriitor zace în trecutul lui: în ceea ce s-a scris, publicat, ascuns.

M. I.: Pe vremuri, din cauza cenzurii, a accesului greu la tipar, exista cunoscuta sintagma „literatură de sertar”. Prostul mers al economiei în general, readuce această sintagmă în actualitate. Cum vedeţi noua cenzură, cea economică ?

O. C. Ş.: Literatura de consum a devenit literatura de sertar. Costă să publici, costă să fii publicat, costă să cumperi cărţi, costă timp să le citeşti. De la managementul timpului, la cel al resurselor, literatura a devenit business. Din nefericire, editurile au devenit simboluri ale unor elite cosmetizate ca bresle literare. Titanii sunt cei care joacă în liga mare, a editurilor de categoria A. Alţii se citesc între ei, fac din subzistenţa unei edituri existent unei tipografii. E un genocid haric, să pui cifre peste suferinţa, fericirea şi dragostea de condei a unui talent. Dar se întâmplă. Harul nu se dă în rate şi nu creşte cu dobândă. Mulţi au încă literatură de sertar. Măcar, în ciuda sorţii, să nu revină asupra ei, la vreme îndelungată după ultimul timp. O carte ajustată, rescrisă, e altă carte. Aşa se nasc scriiturile mutante. E însă cenzura mâinii invizibile: spuneţi-mi dacă poţi să arăţi către cineva şi să spui că el poartă culpa pentru asta. Nici nu ar fi moral să o faci, dar nici posibil: pentru că nu există. Există însă şi argumentul advers: e un mecanism de control – filtrele publicării sunt maniere de a cerne autorii consacraţi de amatori.

Există şi editori care au ochi imparţiali pentru judecăţi de gust.