Patriarhul şi Papa

La ora la care ediţia de marţi a ziarului „Adevărul“ a ieşit din tipografie ar trebui să se fi produs unul dintre cele mai mari evenimente creştine de la anul 1054 încoace. Patriarhul ecumenic, liderul moral al Ortodoxiei, a păşit în „Cetatea eternă“, Roma.

Dumnezeu a rânduit să treacă aproape un mileniu de la Marea Schismă dintre creştinii Răsăritului şi cei ai Apusului pentru ca istoricii să consemneze un asemenea gest. Patriarhul Bartolomeu I va lua parte la înscăunarea Papei Francisc, împărtăşind întregii lumi creştine exemplul hristic al iubirii aproapelui. Şi asta la începutul Postului Paştilor, perioada cu cea mai mare încărcătură spirituală de peste an.

Sigur, acest eveniment naşte multe controverse de ambele părţi, iar unii văd deja un „semn al sfârşitului“ în prezenţa la Vatican a Patriarhului ecumenic. Important este însă ce simte fiecare creştin în parte atunci când se roagă. Căutarea lui Hristos în adâncurile sufletului poate începe, pentru unii, şi de la o asemenea veste.

Lepădarea de orgolii şi mutarea accentului de pe deosebiri (reale şi problematice, fără îndoială) pe fapta bună constituie esenţa creştinismului. Francisc, noul episcop al Romei, îşi începe pontificatul promiţător, arătându-le credincioşilor că adevărata bogăţie nu este în bunăstarea materială. Nu trebuie să înţelegem că noul Papă face apologia sărăciei, pe fondul unei crize economice fără precedent în istoria omenirii. Ideea este de a privi şi către ceilalţi, măcar din când în când, şi de a constata că nu suntem atât de săraci precum ne credem. Poate că aici este şi punctul de întâlnire al Pontifului cu Ortodoxia.

În Răsărit, asceza înseamnă armonie prin iubirea de semeni, iar toate celelalte i se adaugă celui care o practică. Papa Francisc lasă impresia că este aproape de această idee, dându-şi probabil seama că adevărata criză a păstoriţilor săi este una morală. În Occident, bisericile se transformă în muzee şi în spaţii de locuit pentru că teoria a sufocat practica creştină. Prelaţii, dar şi enoriaşii, n-au mai coborât în stradă, printre „leproşi“, o bună bucată de vreme. Mulţi au devenit „funcţionari de cult“, uitând de cei în suferinţă.

Marea provocare a noului Pontif este de a (re)aduce la Roma jertfa creştină în folosul aproapelui, aşa cum făcea, cu opt secole în urmă, Francisc de Assisi. Poate că în această cheie am putea citi şi participarea Patriarhului ecumenic Bartolomeu I la ceremonia de întronizare a Papei Francisc. Ortodoxia a lipsit prea mult din spaţiul occidental, iar acum poate că a venit timpul să repună în mişcare sângele creştinismului autentic. Dincolo de conducători şi de interese strategice, omul cu mâinile împreunate în rugăciune rămâne la temelia Bisericii.