Pasul doi

În ultimii 25 de ani, orice mişcare populară pornită de la nemulţumiri grave despre care nu am să mai discut a fost rapid confiscată şi dezamorsată de serviciile secrete române. Fie prin forţă, aşa cum s-a întâmplat în 1990 şi 1991, fie prin împiedicarea coalizării mişcării în jurul unei echipe de profesionişti în frunte cu un lider.

Toate mişcările sociale au început prin a cere să cadă cineva - premierul, preşedintele, managementul, etc.

Momentul favorabil sau ‘fereastra de oportunitate’ pentru o schimbare reală este însă foarte mic. Protestatarii trebuie să vină pregătiţi cu o soluţie, cu o alternativă, cu un plan. Nu se poate solicita schimbare şi apoi să laşi shimbarea tot pe mâna celor vinovaţi de dezastrul existent.
Amintiţi-vă penibilul celor care s-au dus la guvern să reprezinte în discuţii mişcarea ‘Salvaţi Roşia-Montană’.

Clasa condusă are şansa să înţeleagă că trebuie să emane membri capabili să îşi asume actul de înlocuire fie şi parţială a clasei conducătoare.

Primavara Arabă s-a declanşat ca urmare a auto-incendierii lui Mohamed Bouazizi. Incendiul de la clubul Colectiv are la randul său şansa să trezească România. Aproape că poţi să întrezăreşti divinitatea în acest efect de purificare şi de dezamorţire a conştiinţelor pe care îl are focul.

Din păcate, singurii care se gândesc în aceste momente la pasul doi, sunt securiştii şi partidele politice.

Primii acţionează la comandă sau independent cu scopul opririi alimentării cu 'oxigen' a focului care a cuprins Capitala.

Ceilalţi se pregătesc deja de actul de guvernare bucurându-se de oportunitatea creată. Ei ştiu deja că o astfel de oportunitate pentru clasa condusă nu se iveşte des. Odată supapa eliberată, o să treacă multă vreme până când cineva va cere din nou socoteală clasei politice.

Potenţialii lideri emergenţi fie vor veni deja din rândul securităţii fie urmează să fie rapid cooptaţi, în mod direct sau indirect. Amintiţi-vă cazul lui Marian Munteanu. După evenimentele din Piaţa Universităţii de la începutul anilor 90 a dispărut complet de pe orice scenă publică, fie ea politică, economică sau socială.

Ca strateg de meserie pot spune fară echivoc că pasul doi este crucial şi din multe puncte de vedere mult mai important şi mai dificil de făcut decât mobilizarea stradală.

Facebookul are o fortă incredibilă în mobilizarea stradală însă până acum nu a produs lideri. Nici în lumea arabă, nici dupa evenimentele din Bucureşti din 2012, nici după Roşia Montană şi după câte se pare nici acum.

Mulţimea vorbeşte în stradă. Pentru ca mulţimea să amuţească trebuie să producă un vorbitor în numele ei. În timp ce mulţimea poate să aibă sute sau mii de păreri, liderul trebuie să aibă o viziune clară şi coerentă şi un mesaj simplu şi direct.

Fară acest lider şi o echipă fantastică în jurul său, toţi cei care au participat la proteste se vor alege peste timp doar cu selfiurile şi cu satisfacţia minoră că au doborât un guvern deja mort.
Emanarea liderului şi coagularea echipei din jurul său cere însă sacrificiu din partea mulţimii, un sacrificiu mai presus de proteste şi de marşuri de kilometrii pe străzile Capitalei.

Este sacrificiul părintelui care trebuie să spună adio copilului plecat pe propriul său drum în viaţă.

Mişcarea Colectiv trebuie să se transforme rapid în partid (ca formă de organizare politică) iar demonstranţii în alegători. Repet, reputaţia, viziunea şi profesionalismul noii organizaţii create trebuie să fie mai presus de orice reproş. 

Numai aşa noua mişcare îi va atrage de partea sa şi restul populaţiei, spectatoare inertă la această luptă departe de a fi tranşată favorabil pentru noi în acest moment.