Oscaruri: cine merită să câştige şi cine va câştiga

Constatăm o nouă modă: anonim, membri ai Academiei trimit presei alegerile lor pentru Oscar. Opinia fiind a unui profesionist, contează. Nesurprinzător, explicaţiile anotate sugerează cinismul omului care ştie cum se fac lucrurile dinăuntru.

Un exemplu de iluminism: Ne dorim să ştim mai mult, să facem transparente toate lucrurile de interes public. Poate suspectăm că cineva mai bogat sau mai influent conspiră pe undeva împotriva noastră...

Asemenea liste par serioase pentru că membrii Academiei votează, noi nu. Dar este o contradicţie aici: expertiza e judecată obiectiv ‒ cunoaşterea secretelor sugerează ceva subiectiv. Din contră, eu vă voi oferi numai o reflecţie asupra a ceea ce se întâmplă la Oscaruri.

Oscarurile importante sunt premiile pentru producător (Best Picture/ Cel mai bun film), regizor, scriitor şi actori. Academia nominalizează filme neplăcute, adesea insultătoare publicului, aşa că acum Best Picture include nouă-zece nominalizări (cinci în celelalte categorii). Preferaţii Academiei trebuie să intre în competiţie cu unul-două filme văzute de public sau Oscarurile îşi pierd relevanţa publică, ceea ce e inacceptabil Academiei. Din nou, expertiza şi influenţa publică se contrazic. Totuşi, filmele cele mai populare sunt rar nominalizate ‒ şi rarisim câştigătoare. Hollywood-ul e un oraş de producători care recompensează producătorii cu bani ‒ restul iau premii.

Best Picture/ Cel mai bun film şi Best Director/ Cel mai bun regizor: „Gravity“ şi respectiv Alfonso Cuaron. „Gravity“ tratează într-un fel nobil originea credinţei şi a locului omului în univers. Efectele spectaculoase, o actriţă foarte populară şi ambiţia regizorului au ascuns acest lucru. Din nefericire, criticii care ar trebui să îl evidenţieze şi discute detestă să îşi facă slujba.

Dar competiţia se dă între filme pe care nimeni nu le vede ‒ deci nu pot fi public discutate ‒ şi filmele care fac educaţie morală ‒ deci discuţia publică ar fi o crimă împotriva pietăţii naţionale americane: „Captain Philips“ („Căpitanul Philips“), care surprinde prin mediocritatea înţelegerii patriotismului. Şi „12 Years A Slave“ („12 ani de sclavie“), care nu surprinde deloc ‒ înca una dintre poveştile despre injustiţiile suferite de negri în mâinile albilor în America. Criticii iubesc poveştile acestea. După „Coliba unchiului Tom“, publicul a fost tot mai puţin impresionat. Lumea şi posteritatea ‒ deloc.

Excepţia la regula moralităţii criticilor este filmul lui Scorsese, „The Wolf of Wall Street“ („Lupul de pe Wall Street“). Scorsese pare mereu să se uite la moralitate din perspectiva imoralităţii, pentru a testa rigoarea şi încrederea ordinii morale. Asta înseamnă că numai filmele şocante vor fi iubite de critici ‒ anul acesta, nu are şanse. A prezenta conducătorii omenirii ca bestii fascinante nu mai surprinde, se pare.

Excepţie este şi filmul lui David Russell, noul favorit al Academiei ‒ „American Hustle“ („Ţeapă în stil american“) ‒ titul repetă tema: adevărul imoral despre America. Povestea este neinteresantă ‒ un mic, ciudat scandal politic din anii ’80. Vedeţi bine laşitatea, scandalele de astăzi sunt indiscutabile. Dar poate câştiga, ca un mediator între oamenii sofisticaţi şi marele publicul ‒ vezi marile lui succese recente, „Silver Linings Playbook“ şi „The Fighter“.

Şocant e premiul pentru scenariu ‒ niciun candidat nu merită discutat. Woody Allen ar trebui să câştige pentru „Blue Jasmine“, nu e rar ca un scenariu mediocru al lui să fie evident superior celorlalte.

Cel mai bun actor într-un rol principal: Chiwetel Ejiofor, care a jucat excelent în „Redbelt“, un film complet ignorat, dar acum, jucând un fel de Hristos într-un film mediocru şi sentimental nu poate pierde. Este ceva vulgar în acest moralism. În acest caz, este şi nepopular. Academia pare să considere asta o laudă. Trăim într-o epocă în care aprecierea critică pentru actorie este dominată de o fascinaţie morbidă faţă de mutilare (anul acesta: McConaughey, Leto) şi nebunie (Streep, Blanchett). Numai Christian Bale, dintre bărbaţi, are un Oscar. Leonardo DiCaprio ‒ cinci nominalizări. Bradley Cooper este din nou incapabil de un rol principal.

Cea mai bună actriţă într-un rol principal: e rar un premiu interesant, talentele actriţelor sunt irosite în filme mediocre. Premiul îl merită Cate Blanchett, care joacă un rol dificil ce merită jucat ‒ o femeie care crede în nobilitate, dar învaţă cât de multă înşelăciune e necesară pentru a arăta nobil. Meryl Streep, campioana sentimentalismului în Hollywood, nu poate nici câştiga un al patrulea Oscar, nici evita nominalizările. Jennifer Lawrence a câştigat deja anul trecut pentru un rol neimpresionant. Sandra Bullock e prea populară ‒ singura actriţă care face bani ‒ şi a câştigat în 2010 pentru un film bun, „The Blind Side“. Judi Dench este nominalizată dintr-un sentimentalism pervers. Toate au deja măcar un premiu, ceea se spune mult despre posibilitatea unui rol nou în Hollywood.

Dacă sunteţi interesaţi de critica alegerilor Academiei ‒ nesurprinzător, majoritatea premiilor vor fi greşite ‒ ne auzim luni cu un articol nou.

Dacă aveţi predicţii de oferit sau alte comentarii, ne auzim în secţiunea de comentarii dedesubt.