ORTOPEDIA 4D. Chirurgia trebuie să fie un amestec de decenţă, modestie şi altruism

Episodul 2 din Cele zece porunci. Scheme terapeutice minim invazive şi minim invalidate. Copilul este dator să îşi trăiască copilăria. O copilărie mutilată este o existenţă distrusă. Trebuie să revenim la vechiul principiu HIPOCRATIC – primum non nocere (întâi să nu faci rău).

Există o agresivitate chirurgicală asupra copilului cu afecţiuni ortopedice malformative dusă dincolo de orice raţiune. Am ajuns să operam grade de angulaţie şi unghiuri de deviere, fără a mai contoriza suferinţa. Există premiere naţionale, europene sau chiar planetare care corectează şi o simplă răsucire a mâinii, dar care nu adună chinul, durerea sau viaţa furată.

Şi nimeni nu are curajul să spună că rezultatul este de cele mai multe ori temporar.

Gândirea medicală trebuie să treacă peste boală, să vadă pacientul şi să-l sfătuiască ce e mai bine pentru viaţa lui.

Am avut o pacientă ajunsă la vârsta maturităţii, care din păcate s-a născut cu o afecţiune congenitală –Luxaţie Congenital de Sold. Pentru că nu a ştiut că e ˝bolnavă˝ a făcut sport de performanţă (handbal), a născut doi copii pe cale naturală, a muncit şi a trăit normal. ˝Dacă era diagnosticată la timp˝ cu siguranţă viaţa ei ar fi devenit un dezastru.

De curând am descoperit şi o colegă de-a mea, medic, cu o poveste asemănătoare.

Cel mai mare semn de întrebare pe care îl am se trage de la faptul că protocoale terapeutice pe care le-am învăţat în tinereţe astăzi sunt complet abandonate.

Şi cel mai sugestiv exemplu ar fi ulcerul, de care a auzit toată lumea. Pe vremea studenţiei mele tratamentul consta în tăierea stomacului, tăierea nervilor vagi şi lipirea stomacului la intestin. Astăzi se cunoaşte că boala ulceroasă este dată de un microb şi după şapte zile de tratament cu antibiotic se poate afirma vindecarea.

Un alt exemplu este piciorul varus eguin în tinereţea mea operaţia clasică dura câte 3-4 ore şi numai Dumnezeu ştie câţi copilaşi au murit pe masa de operaţie. Astăzi cu şase până la opt gipsuri poţi afirma vindecarea.

Acum stau şi mă întreb cum se vor uita peste ani rezidenţii la operaţiile noastre de astăzi. Chirurgia românească este deosebită.

Am avut privilegiul să mă formez în cele mai mari spitale din Bucureşti: Colţea, Caritas, Davilla, Ştefan Stanca, Cantacuzino, Grigore Alexandrescu,Victor Gomoiu.

În fiecare spital era o operaţie care purta numele profesorului de atunci, fie că se numea procedeul Burlui sau operaţia Socolescu, sau tehnica Constantinescu, ori operaţia Zamfir toţi chirurgii trebuiau să îmbrăţişeze această tehnică.

Toate aceste tehnici erau premiere naţionale sau mondiale, dar nici una nu s-a mai folosit după ce aceştia nu au mai fost la conducerea spitalului respectiv. Nici una nu a fost validată internaţional.

Chirurgia trebuie să fie un amestec de decenţă, modestie şi altruism. Am cunoscut de curând un medic israelian de la un spital din Ierusalim care a ţinut o prelegere despre copilul spastic. Copilul spastic este prizonier într-un trup ostil. Este un mare handicap şi o problemă familială, socială şi instituţională.

Noi ortopezii ne încapatanam să îl facem să meargă fie că poate, fie că nu poate.

Tăiem oase, muschi, nervi, alungim tendoane, scurtăm, inserăm, reinserăm, imobilizam în gips, injectăm toxină botulinică, injectăm celule stem. Punem orteze, proteze şi câte şi mai câte.

Aici am învăţat că de fapt neglijăm ceea ce este mai important: mişcarea şi comunicarea. În absenţa unui examen electromiografic şi a unui test de analiză a mersului oricine ar trebui să se abţină de la orice ACT chirurgical la copilul spastic.

Nu este concluzia mea, ci este concluzia simpozionului de Paralizie Cerebrală de la Basel, Elveţia desfăşurat în 2011 în cadrul Congresului no XXX al EPOS (European Pediatric Orthopedic Surgery) sub auspiciile Prof. Fritz Hefti (întemeietorul ortopediei pediatrice elveţiene) şi Prof. Dr. Reinald Brunner şeful departamentului de neuro-ortopedie pediatrică de la Spitalul Universitar din Basel.

Fără a măsura exact diferitele grade ale contracturii există riscul să accentuezi şi mai mult handicapul sau să distrugi un echilibru precar. În ţara noastră nu există nici un laborator de analiza a mersului în schimb se operează zeci de copii cu paralizie cerebrală.

Am cheltuit mult timp şi mulţi bani să acumulez nişte cunoştinţe pe care nimeni nu vrea să le folosească. Iar când am propus înfiinţarea unui cabinet de analiza a mersului …..am fost politicos refuzat.

Este ceea ce ne-a făcut cunoscuţi în întreaga lume: ARTIZANATUL ŞI TRADIŢIA MEŞTERILOR POPULARI!