Orgoliu naţional sau paradă de europenitate? România, axis-mundi pentru o zi

În vernisajul stradal de drapele, în mersul decadent al trupelor care roiesc patriotismul în paşi echidistanţi, dincolo de mănuşile albe ale oficialilor şi de chipurile curioase ale pruncilor care iau parte la spectacolul naţional purtând în obraji rumeneala neaoşă, aproape muntenească, „naţionalismul”nu mai are noimă. „Va veni o vreme când gloanţele şi bombele vor fi înlocuite de voturi”.

            Astăzi e o sărbătoare în care cuvintele prohibite nu îşi au rostul. În vernisajul stradal de drapele, în mersul decadent al trupelor care roiesc patriotismul în paşi echidistanţi, dincolo de mănuşile albe ale oficialilor şi de chipurile curioase ale pruncilor care iau parte la spectacolul naţional purtând în obraji rumeneala neaoşă, aproape muntenească, „naţionalismul” nu  are noimă. Fantoma jubiliară a comunismului bântuie un construct altminteri jovial şi curent în practica discursivă de tip istoric. Ei bine, astăzi trebuie să vorbim numai despre „patriotism”. Sau cel puţin aşa se spune pe la colţuri.

            „Praznicul politic” celebrat de altminteri cu surle şi trâmbiţe se zbate între orgoliul naţional şi parada de europenitate. 1 Decembrie nu este însă numai parabola unui sentiment al demnităţii cetăţeneşti. Cum arată în criza umanităţii europene România ca axis mundi pentru o zi?!

            Am încetat să recitesc odiseea mioritică la ceasuri în care România îşi rotunjeşte anii. „Va veni o zi când toate naţiunile continentului, fără a pierde calităţile lor distincte sau glorioasele lor individualităţi, vor fuziona într-o unitate superioară formând astfel fraternitatea europeană. Va veni o zi când nu vor mai exista alte câmpuri de bătălie decât cele ale pieţelor deschise ideilor. Va veni o zi când gloanţele şi bombele vor fi înlocuite de voturi”. Sentinţa lui Victor Hugo, scrisă în urmă cu un secol, anticipa logica unor luni de fiere ale românismului şi ale umanităţii din fiinţa Europei. În acustica urletului modern de disperare, străzile împodobite astăzi cu voie bună erau ticsite până mai ieri de proteste, de mâini aplecate şi de voci ridicate, de dorinţe ale contemporanilor neprivilegiaţi, trişti, pentru care himera „Statelor Unite ale României” este doar spaţiul unei solidarităţi a măştilor de deznădejde, a unor chipuri suprapuse peste faţa umbrită a românilor.

            Mai au atunci vreun sens polemicile cordiale dedicate diferenţelor dintre naţionalism şi patriotism ?! Criza umanităţii e deja unificatoare. Electoratul care astăzi a fost spectator de paradă a primit calde urări de întru mulţi ani fericiţi şi de sănătate politică. Calde, deci sincere. Calde. Totuşi, o fi soare, dar nu-l văd eu…