Ochi de ţăran

Am investit 20 de ani în toate şi în nimic. Iar satul românesc a rămas de căruţă.

Conţeşti-Bâldana-Tărtăşeşti. Treceam pe şoseaua ce leagă Târgoviştea de Capitală. Stăteau în frig, de planton printre murături, cartofi, PET-uri cu ţuică, flori, mere şi legume încă neveştejite. Plângeau? Nu. Tremurau? Poate. Sufereau? În suflet, nu pe chip. Zâmbeau. Da. Aşteptau senini înseratul. Vânzarea nu era cine ştie ce. Dar îşi făcuseră datoria de părinţi ai nou-născutului minimarket de pe marginea şanţului.

Ei sunt ţăranii de modă nouă. Nu mai au loc la piaţă. Tarabele costă mult, nu-i daraua cât ocaua. Vânzarea nu acoperă cheltuiala. Şi nu e singura belea. Piaţa de gros. Am auzit de o mie de ori eticheta asta vânturată drept miracolul care va salva agricultura românească. Ţăranii, ori n-au auzit, ori n-au aflat la ce le foloseşte. Credite, finanţare, proiecte, „măsuri" care promit bani de la Uniunea Europeană? Iarăşi vorbe goale. Mafia pieţelor lucrează ca un stat în stat. Aici, dacă vrei să intri, ai nevoie de viză de la clanul interlop. De ce să ne mirăm atunci că sunt pline pieţele de castraveţi, roşii şi ardei din Turcia? E prea dură blocada pe care trebuie s-o spargă omul gospodar.

Aşa că, mai bine stă acasă. Scoate din cămară, pune de zacuscă, mulge vaca, stoarce damigeana şi încearcă să supravieţuiască prin vânzare la şosea. Acolo, măcar, nu mai plăteşte dijmă nimănui. Oricum, stă în banca lui şi aşteaptă ca şoferii să tragă pe dreapta. Prizonier în propria gospodărie. Obligat să respire tot mai sufocat de închisoarea pe care i-o ridică an de an România din palatele puterii.

Peste o lună şi ceva se împlineşte profeţia lui Brucan. În 20 de ani de la eliberarea de sub „colectiva" lui Ceauşescu, săteanul a fost bătaia de joc a tuturor. A Guvernului, a Ministerului Agriculturii, a şefului de judeţ, a primarului. I-au confiscat numele pentru a-l folosi în campania electorală şi l-au lăsat în plata Domnului să mănânce doar ce-i scoate ogorul. Mereu a fost lăsat la coadă. La coada vacii şi a priorităţilor naţionale. L-au vrăjit toţi cu baliverne despre ferme, finanţări, proiecte, subvenţii, dar l-au abandonat pe marginea şanţului.

N-a simţit ajutorul statului pentru că n-a avut cu ce să-i sperie pe stăpânii de la Bucureşti. N-a ieşit la miting în Piaţa Universităţii, n-a strâns colegii de suferinţă la grevă, n-a blocat drumul naţional. A aşteptat cuminte. Iar banii s-au dus peste tot, numai la el, nu. Şi tot n-avem de niciunele. Nici industrie, nici turism, nici şosele, nici spitale, nici şcoli...

Am investit 20 de ani în toate şi în nimic. Iar satul a rămas de căruţă. Or, tocmai el, satul, este comoara fără egal prin care putem scoate capul în lume. Dacă ne mai trebuie vreo dovadă, vă invit să opriţi pe marginea drumului. Pe axa Conţeşti-Bâldana-Tărtăşeşti sau oriunde la şosea. Să mergeţi la tarabele de pe şanţ şi să-i priviţi în ochi pe bătrânii care nu cerşesc să-şi vândă marfa. O să vedeţi în ei tot ce n-au văzut alţii. Cei care ar fi trebuit să vadă. O să vedeţi adevăratul tezaur naţional. Măcar noi să-l punem în valoare. Abia aştept să mă întorc la murăturile de la Bâldana. Prea au fost bune!