Oamenii de pe Camino

Camino de Santiago este un pelerinaj care se desfăşoară în Spania. Are mai multe rute posibile, toate terminându-se în oraşul Santiago de Compostela. Adevăratul drum înseamnă oamenii care-l parcurg.

Pe omul din imagine l-am întâlnit spre sfârşit, când mai erau câţiva kilometri până la Santiago de Compostela. Urca o pantă încet, prea încet. La început, am crezut că piciorul lui drept era tatuat. Nu era. Nu era nici măcar un picior în adevăratul sens al cuvântului, ci o gambă de plastic. Fabrica silnic paşii aceia, îi scotea unul câte unul din el însuşi, ca pe nişte găleţi de apă din fântână. Mai întâi, se apleca puţin în faţă, se proptea în cârje şi ridica dreptul, apoi îl aşeza cu grijă pe pământ şi păşea cu stângul. Venea de la începutul drumului, din Saint Jean Pied De Port şi astfel trecuse Pirineii. Când l-am depăşit şi i-am urat „Bon Camino!”, a întors către noi o faţă numai zâmbet şi ne-a răspuns la salut, ridicând una dintre cârje ca un general care comandă atacul.

Într-o zi, era o căldură de-ţi topea bocancii. Pe marginea cărării, un băiat le împărţea drumeţilor apă, fructe şi sucuri pe care le făcea acolo, pe loc. „Luaţi tot ce vă trebuie. Sunt ale voastre. Luaţi!”. Totul era gratis. Pe taraba lui scria „Cheia esenţei este prezenţa”.

Severiano are 70 de ani şi este un omuleţ ca argintul viu. În fiecare an, începând din 2005, face un traseu de pe Camino. În fiecare orăşel ştia unde se mănâncă cel mai bine, unde să te opreşti şi unde nu, unde se fabrică tartele Apostolului, câte locuri urma să aibă următorul refugiu, dacă va ploua. Când am avut o problemă la un tendon, s-a dus la o cârciumă şi mi-a adus gheaţă. Avea un rucsac de două ori cât el şi o inimă încă de-o mie de ori pe-atât.

Străbăteam Astorga, când un bărbat ne-a strigat. Purta pene, steguleţe şi insigne la pălărie şi o cămaşă cu model de leopard. Ochelari de soare cu lentile portocalii. Paftaua curelei cât o paletă de ping-pong. Ne-a spus istoria oraşului şi a zonei, din vremea romanilor, ce filme istorice s-au turnat în zonă. „Vreţi să vedeţi ceva frumos?”, ne-a întrebat. În miezul unui supermarket, la raionul de mezeluri, prin podeaua transparentă se vedeau rămăşiţele unui castru roman. De-a lungul zilei, l-am văzut vorbind apoi cu mulţi. Nu era plătit de nimeni. Venea zilnic din orăşelul lui, de la 7 kilometri distanţă, pentru că-i plăcea să stea de vorbă cu oamenii.

Mike este din Germania. În timp ce era pe drum, a devenit pentru a doua oară bunic, la 40 de ani. Când l-am întrebat ce a fost pentru el această călătorie, a spus: „Camino înseamnă oamenii de pe Camino”...

Citiţi continuarea articolului pe blogul personal adriangeorgescu.ro.