O victorie – Deşteptarea primăverii la Teatrul Mic

Teatrul Mic din Bucureşti pare să fi depăşit cu bine starea de agitaţie profund necreatoarea ce i-a marcat în cel mai negativ chip trecuta stagiune.

A fost instalat un nou director, în persoana regizorului Gelu Colceag, ce nu se află la prima funcţie de conducere din cariera lui. Domnia-sa a mai fost director general adjunct la Teatrul Naţional din Bucureşti, director artistic la Teatrul de Comedie, rector la UNATC.

După rezolvarea cu maximă rapiditate a unor treburi gospodăreşti curente, după demersurile în vederea pacificării trupei, Gelu Colceag a construit şi primul său proiect de repertoriu. S-a confruntat cu adevărul celor afirmate cândva, demult, de Mihail Sebastian, lucruri eterne legate de perniciozitatea interimatelor aşa că i-a trebuit un pic de timp pentru a-şi pune în practică propria sa viziune. Apoi a făcut anunţul că Teatrul pe care îl conduce va avea în această stagiune, începută din motive justificate mai târziu decât la celelalte instituţii de spectacole bucureştene, şase premiere a căror calitate a garantat-o.

Or, dacă stăm şi judecăm după prima dintre ele, cea cu Deşteptarea primăverii de Frank Wedekind, în regia lui Vlad Cristache care semnează şi scenografia, putem spune că Gelu Colceag îşi ţine promisiunile. Montarea de acum, pe una dintre cele mai celebre piese ale expresionismului, fiind, cum se zice, solidă, bine gândită, excelent jucată. Sunt gata să pariez că spectacolul cu Deşteptarea primăverii va fi unul de viaţă lungă, că va face săli pline şi că spectatorii vor fi preponderent tineri. Nu doar fiindcă în Deşteptarea primăverii e vorba despre tineri. Despre adolescenţi. Despre oameni nepregătiţi pentru viaţă, confruntaţi pe neaşteptate cu modificări biologice cutremurătoare, despre care nu ştiu nimic. Simptomatică în acest sens e prima secvenţă, foarte bine decupată regizoral şi excelent jucată, secvenţă în care o vedem pe Wendla- foarte bună în rol Silvana Mihai- şi mirată, şi speriată, şi disperată atunci când îşi vede în oglindă transformările propriului trup. Pe care, în chip premonitoriu, îl acoperă, speriată, în lacrimi, cu pământ.

FOTO Bogdan Catargiu

În Deşteptarea primăverii e vorba despre tineri care au părinţi rigizi, care nu ştiu ori se tem să prindă momentul potrivit de a le spune propriilor copii că se schimbă, şi nu doar biologic, că viaţa le va fi altfel, că a venit momentul de a se pregăti pentru a fi bărbaţi, respectiv femei. E vorba despre oameni care pot fi şi iubitori, aşa cum e mama Wendlei, dar sensibili la prejudecăţi şi la ce va spune lumea (Liliana Pană), şi fals înţelegători şi amabili 0, cum e d-na Gabor (Mihaela Rădescu), şi nepăsători cum e dl. Gabor (Gabriel Costin), şi fără minte cum e dl. Stiefel, tatăl lui Moritz (Avram Birău). În aceeaşi Deşteptare a primăverii e vorba despre profesori stupizi, ridicoli de-a dreptul, răi, sclerozaţi, infantilizaţi, epave umane care îşi exercită distructiv, criminal de-a dreptul o autoritate prost înţeleasă. Riguros, fără nici cea mai mică ezitare Gheorghe Visu, în rolul rectorului şcolii, de un grotesc integral profesorii şi adjutanţii lui bine conturaţi de Petre Moraru, Avram Birău, Ion Lupu, Gabi Costin.

Sigur, scrierea lui Wedekind, elaborată la sfârşitul secolului al XIX lea, este niţeluş datată. Cândva, mai demult, un critic român comentând o altă montare cu aceeaşi piesă, se întreba poate justificat, sigur maliţios pe cine ar mai convinge un spectacol în care e vorba despre adolescenţi care habar nu au cum se fac copiii. Lucru cu totul inacceptabil, chiar înainte de zisa revoluţie sexuală din anii 60 ai veacului al XX lea. Însă Deşteptarea primăverii, dincolo de naivităţile datate ale multora dintre personaje, conţine frumuseţi mult mai profunde, o anume poeticitate pe care Vlad Cristache a ştiut să le releve, mizând inteligent pe un amestec dintre procedeul contrapunctului şi tehnica anacronismului. Regizorul a făcut din Deşteptarea primăverii un poem rock, solicitând în acest sens mai înainte ajutorul unui nou traducător (Victor Scoradeţ) iar apoi pe acel al compozitorului şi solistului Daniel Rocca. Acesta şi formaţia lui, Firma, interpretează live muzică de comentariu. O muzică frumoasă, dar care are marea calitate de a nu fi un ornament, ci chiar implicată în spectacol. Păcat că sonorizarea nu a fost tocmai perfectă, aşa că uneori am avut de surmontat unele dificultăţi în perceperea versurilor. Şi ele strâns legate, propunând o viziune asupra textului lui Wedekind.

Aceste tehnici de actualizare au dat rezultate remarcabile, nu naivităţile trecute, expirate, atenuate de vremuri mai revoluţionare, ci lucruri mult mai adânci, mai relevante din psihologia personajelor fiind puse pe primul plan. Şi chiar dacă în Deşteptarea primăverii avem două decese, cel al lui Moritz şi cel al Wendlei, dacă soarta lui Melchior e tristă, Vlad Cristache a găsit şi soluţia spre a răspunde dorinţei lui Frank Wedekind care îşi caracteriza textul drept o reflectare luminoasă a vieţii, în care am căutat să dau fiecărei scene tot umorul ei degajat, care se putea obţine. Mai mult, remarcabilul final, jucat la înaltă tensiune, în reprezentaţia văzută de mine de Alexandru Voicu (Melchior), Rareş Florin Stoica (Moritz), Gheorghe Visu (Omul cu mască), valorizat de light design-ul de autentic maestru al lui Iulian Bălţăţescu, este, în sine, un poem în favoarea vieţii.

FOTO Bogdan Catargiu

Calitatea de poem, de poem rock infuzată prin spectacol de Vlad Cristache piesei lui Frank Wedekind a impus montării un ritm anume, o uşoară dilatare, dimensiuni ceva mai ample. Contează şi faptul că spectacolul aduce pe scenă piesa aproape în integralitate, şi momentele până mai ieri cenzurate. Aşa cum e secvenţa cu lupta propriei sexualităţi a lui Hanschen ori cea a atracţiilor de tip homosexual dintre Hanschen şi Ernst. Doar scena evadării in şcoala de corecţie a fost sărită.

Meritul regizorului constă în felul în care a ştiut să găsească necesarele soluţii astfel încât cele mai bine de trei ore de spectacol să nu fie obositoare, ci un amestec bine cumpănit de emoţie, poezie, ironie, comicitate, grotesc, tristeţe, disperare, încredere. Jocul actoricesc e mereu bine reglat, iar reîncărcările cu tensiune vin, atunci, când este cu adevărat nevoie, şi din partea formaţiei Firma şi a notabilului său solist, Daniel Rocca.

Vlad Cristache a cooptat în distribuţie pe lângă câţiva actori foarte buni ai instituţiei producătoare, o mână de interpreţi tineri. Cu mulţi dintre ei a colaborat eficient şi în alte spectacole, îndeosebi în superbul The History Boys de la Teatrul Excelsior. Sunt numeroase indicii asupra temeiniciei lucrului cu actorii, asupra seriozităţii lui Vlad Cristache care a acceptat provocarea dublei distribuţii, o decizie care implică, ab initio, eforturi în plus. Eforturi în plus au trebuit să depună şi actorii căci nu e tocmai uşor ca într-o seară să îl joci pe Melchior, seara următoare pe Otto (Alexandru Voicu şi Ionuţ Vişan), pe Moritz Stiefel şi pe urmă pe Georg (Rareş Florin Stoica şi George Albert Costea), pe Ilse şi apoi pe Thea (Alina Petrică şi Aida Economu), pe Lammermeier şi pe Hanschen (Marian Olteanu şi Cezar Grumăzescu), pe Ernst, iar 24 de ore mai târziu pe Robert (Silviu Debu şi Răzvan Krem Alexe)

Nu am avut deocamdată şansa de a vedea la lucru decât prima variantă a distribuţiei. Spun cu toată convingerea - Jos pălăria!

În reprezentaţia văzută de mine, m-am întâlnit cu o distribuţie dominată de doi senzaţionali tineri actori. E vorba despre Alexandru Voicu (l-am mai văzut înainte în Iluzii, în With the little help from my friends, în Barajul şi în toate a strălucit) şi despre Rareş Florin Stoica, cu totul special în spectacolul de acum doi-trei ani cu Cockoşi. Primul portretizând cu o fineţe admirabilă un băiat inteligent, răscolitor, reflexiv, care descoperă mai repede decât alţii secretele vieţii, care pare înfrânt de ele, însă finalmente le învinge, amestec de raţionalitate şi sentiment, cel de-al doilea conturând cu multă aplicaţie vulnerabilităţile lui Moritz. Fragilităţile şi spaimele Wendlei sunt con brio aduse pe scenă de Silvana Mihai, te urmăresc mereu ochii de Gelsomină ai Alinei Petrică, avânturile cenzurate din conduita personajului jucat de Aida Economu, spaimele de adolescentă terorizată ale Marthei, atent surprinse de Andreea Alexandrescu. Grupul băieţilor probează la rându-i omogeneitate în interpretare. O omogeneitate ce nu înseamnă defel uniformizare căci au individualităţi bine precizate şi Marian Olteanu, şi Cezar Grumăzescu, şi Ionuţ Vişan, şi Silviu Debu, şi Răzvan Krem Alexe.

Teatrul Mic din Bucureşti- DEŞTEPTAREA PRIMĂVERII -poem teatral rock după piesa lui Frank Wedekind- Traducerea- Victor Scoradeţ- Regia şi scenografia- Vlad Cristache- Asistent regie- Teodora Petre- Muzica originală- Daniel Rocca interpretată live de trupa FIRMA (Daniel Rocca Stoicea, Adrian Coman, Bărbuţă C-tin Bărbăşelu) Light design- Iulian Bălţăţescu- Distribuţia- Alexandru Voicu, Silvana Mihai, Rareş Florin Stoica, Aida Economu, Ionuţ Vişan, George Albert Costea, Marian Olteanu, Alina Petrică, Alina Rotaru, Liliana Pană, Mihaela Rădescu, Gabriel Costin, Gheorghe Visu, Avram Birău, Ion Lupu, Petre Moraru- Data reprezentaţiei- 26 ianuarie 2017