O poveste tristă, dar adevărată

Să vă spun o poveste din lumea literară. Una, cât se poate de adevărată. Şi totodată, foarte tristă. La capătul căreia, voi adăuga un scurt comentariu. A fost odată un juriu literar compus din şapte critici reputaţi, care a acordat un premiu unui poet foarte bun, fie şi judecând numai după numărul de articole care i-au apreciat acestuia valoarea.

Premiul vine după altele multe acordate în decursul a două decenii, de către acelaşi juriu în componenţe uşor diferite de la an la an, premii a căror îndreptăţire n-a fost niciodată contestată. După cum n-au fost contestate nici nominalizările, nici regulamentul. Şi nici personalităţile, două la număr, care au asigurat în decursul timpului preşedinţia juriului. De altfel, nu existau motive. Fără a fi infailibile, premiile de care vorbim cuprind o largă plajă de poeţi din trei generaţii, unii dispăruţi astăzi. Cei mai mulţi s-au bucurat de antologii reprezentative. Totul bine şi frumos, până de curând, când, din pricini nu de la început evidente, câţiva poeţi, majoritatea din generaţia tânără, au semnat un protest. Să citeşti şi să nu crezi!

E limpede că semnatarii au confundat o judecată literară cu un proiect de construire a unei autostrăzi, cum a remarcat un comentator doar pe jumătate amuzat, cu o licitaţie sau cu o numire într-o funcţie publică. Ei au introdus în viaţa literară un criteriu politico-administrativ. Ceea ce a urmat a fost şi mai ciudat. S-a cerut socoteală juriului, atât de felul în care a votat, cât şi pentru cum a cheltuit banii publici. Lucru nemaivăzut! Mai mult: pentru că preşedintele juriului era şi preşedintele uniunii de breaslă, s-a crezut de cuviinţă să i se ceară demisia din ambele „funcţii”. Faptul că premiatul, căruia i s-a contestat violent talentul de către colegi în ale scrisului care nici măcar nu-l citiseră, era vicepreşedintele aceleiaşi uniuni de breaslă, s-a vorbit de conflict de interese. Ba, chiar,  un june imberb a ameninţat că va lua la refec respectiva uniune, în care lucrurile n-ar merge bine şi care s-ar cere, nici mai mult, nici mai puţin, re-struc-tu-ra-tă. Că uniunea nu avea nici o legătură cu premiul, ce mai conta?  Sau că preşedintele juriului nu devenise şi al uniunii decât ani buni după ce fusese ales să prezideze juriul şi continuase să-şi facă treaba de critic literar, nicidecum de breslaş-şef? Prostia se rostogoleşte precum bulgărele de zăpadă care speră să devină avalanşă. Pe cât de incredibilă, povestea e pe atât de adevărată. Ea s-ar rezuma aşa: un juriu cu autoritate profesională indiscutabilă acordă un premiu unui poet indiscutabil valoros; treizeci şi ceva de scriitori lipsiţi de autoritate profesională semnează o petiţie de protest, considerând premiul nejustificat, fără altă probă decât muşchii lor; şi finalmente lasă să se înţeleagă ceea ce îi mâna în luptă, şi anume dorinţa fierbinte, nerăbdătoare, de a-şi acorda ei înşişi premii.

Nu mai nevoie să spun despre ce e vorba în realitate. Citiţi articolul extrem de judicios publicat în „Adevărul” din 29 ianuarie de Mircea Vasilescu şi vă veţi lămuri, dacă mai e nevoie. Polemica în jurul premiului „Mihai Eminescu” de la Botoşani, devenit tradiţional, este una din cele mai urîte manifestări din viaţa literară actuală. Nu poate fi găsit nici un motiv serios pentru pătimaşa contestare a unui poet, Gabriel Chifu, despre care nenumăraţi critici au scris, şi nu de azi, de ieri, pagini elogioase şi pe deplin meritate. Nu poate fi găsită nici o justificare pentru contestarea votului unui juriu competent. Cu atât mai puţin sunt de înţeles procesele de intenţie făcute membrilor şi preşedintelui juriului. Ca să nu mai vorbim de extinderea invectivelor şi a afirmaţiilor insidioase la Uniunea Scriitorilor din România, care nu are nici un rol în acordarea premiului.

Câtă iraţionalitate intră în această mizerabilă campanie de presă se vede cu ochiul liber. Şi câtă patimă părtinitoare. Se acordă anual zeci de premii literare, destule contestabile, la care toată lumea închide ochii, spre a nu fi obligată să vadă netransparenţa votului şi lipsa de autoritate a juriului. Şi când un juriu posedă ambele calităţi (au fost făcute publice cele două tururi de scrutin, deşi nu era câtuşi de puţin obligatoriu, membrii juriului şi-au confirmat public votul, ceea ce nu era de asemenea obligatoriu şi nu s-a mai făcut niciodată!), e ţintuit la stâlpul infamiei de nişte juni abia trecuţi de faza promisiunilor sau care au rămas în această fază. Ceea ce mă uimeşte nu e atât tupeul lor, cât încrâncenarea plină de ură contra generaţiilor care-i preced. Fiecare lucru la timpul lui. Când veţi scrie acele cărţi valoroase pe care le-am aşteptat de la unii dintre voi, sprijinindu-vă în fel şi chip, publicându-vă în reviste, acordându-vă rubrici permanente, premiindu-vă (vreţi să tipăresc lista semnatarilor ruşinosului protest care s-au bucurat, de la debut, de acest sprijin?), atunci vă veţi căpăta dreptul de a vă spune opinia. Atenţie: nu colectiv, ci individual. În literatură nu se practică referendumul.