O chestiune de educaţie politică

Festivităţile noastre sunt un foarte bun prilej de a măsura educaţia politicienilor. Nu mă refer la educaţia de bază, cea popular numită 7 ani de acasă. Ci la educaţia impusă de funcţia de demnitar.

Ca persoană particulară, poţi să treci pe trotuarul celălalt, când nu îţi place cine îţi iese în cale. Ai tot dreptul să alegi şi să decizi cu cine vrei să dai mâna, să bei un pahar, să stai la masa, cu atât mai mult în pat. Ca demnitar, însă, regula e diferită. Total diferită.

Parada de 1 Decembrie a fost un déjà-vu, dacă vorbim despre comportamentul nonverbal al politicienilor. Atenţia însă nu mi-aş îndrepta-o spre ei, în cazul în care e ceva de corectat sau se mai poate corecta ceva. Cu siguranţă, momente de tipul acesta sunt exploatate nefericit de politicieni, care îşi imaginează probabil că nu trebuie ratată nicio ocazie pentru a delimita teritoriul vrajbei. Atenţia mi-o îndrept însă spre regulile de protocol, care nu ar trebui lăsate pe seama hachiţelor şi proastei-creşteri.

În mod normal, locul fiecăruia la asemenea evenimente nu trebuie gestionat de demnitari, în funcţie de adversităţi sau amiciţii. Locurile în tribuna oficială trebuie impuse în mod ierarhic. Onorul militar nu e dat persoanei, ci instituţiilor, reprezentate prin persoane, care au simbolistica lor definită prin Constituţie. Nu Băsescu, Ponta, Antonescu sau Zgonea decid unde stau şi lângă cine sau în ce ordine. Lucrurile sunt simple, aşezate în baza unui protocol, pe care trebuie doar să îl aplici şi să înţelegi ca demnitar că nu eşti de capul tău.

La fotografiile reuniunilor internaţionale nu stă nimeni unde vrea şi cum vrea. Ţi se comunică de către protocol care e locul tău pe strapontină. Nu îţi convine, cel mult te poţi retrage din fotografie, dar în niciun caz nu faci schimb cu colegul doar pentru că nu îţi place ţie lângă cine ai nimerit. La parade, afli care e locul delegaţiei tale. Poţi să strâmbi din nas în fular. Locul tău şi al celorlalţi e stabilit de protocol, în baza unor criterii riguroase. Poza de familie de la parada de astăzi era atât de pestriţă, încât era limpede că vorbim despre ai noştri.

A nu te prezenta la o recepţie oficială de Ziua Naţională poate fi o formă de protest, dar nefericită.

Acolo, chiar dacă amfitrionul a modificat, din când in când şi nu foarte inspirat, regulile, dând mâna la diverse investiri de Guvern cu cine îi place sau scoţând un pahar de şampanie numai când era Guvernul dorit, nu te prezinţi din respect faţă de persoana care deţine funcţia, ci din respect pentru simbolistica recepţiei. Dar cum protocolul funcţiei nu e slăbiciunea politicienilor noştri, vom mai asista la asemenea scene. A respecta protocolul e semn de inteligenţă şi educaţie politică, iar în România acestea sunt sublime.