O casă care cântă și încântă

Cu 117.300 de lucrători în sectorul cultural la nivelul lui 2022, în creștere ușoară comparativ cu anul precedent, dar încă sub cifra din 2019 (când erau 135.700), România stă binișor în Uniunea Europeană, unde opt țări înregistrează scăderi semnificative. Cu toate acestea, ne aflăm în continuare mult sub Polonia (576.900) și sub Ungaria (163.500), arată datele Eurostat publicate zilele trecute. Dar are, oare, cultura greutate, vizibilitate și popularitate în România? 

Judecând după efervescența creată în jurul Festivalului George Enescu, aflat în plină desfășurare la București, aproape că am crede că da. Mai ales dacă adăugăm alte evenimente de anvergură derulate tot în această perioadă: expoziția retrospectivă „Nicolae Grigorescu – Pictor al ethosului românesc”, găzduită de Muzeul Național de Artă al României până pe 17 septembrie, Noaptea Muzeelor la sate (pe 2 septembrie), deschiderea primului muzeu de artă imersivă din România, Museum of Immersive New Art – MINA (inaugurat la sfârșit de august în Pipera cu un show Gustav Klimt) sau pregătirea spectaculoasei expoziții „Efectul Picasso” (27 septembrie 2023-8 ianuarie 2024) la Muzeul de Artă Recentă din București. Asta fără a pune la socoteală deschiderea stagiunii teatrale, concertele variate de muzică din Capitală și din țară sau numeroasele manifestări organizate sub genericul „Timișoara – capitală europeană a culturii 2023”.    

Totuși, vâlva stârnită de acțiunile enumerate lasă într-o nemeritată penumbră alte posibile puncte de interes cultural bucureștean. Bunăoară, deși situat în imediata vecinătate a „axei muzicale” a momentului, Ateneul Român – Sala Palatului, un giuvaer muzeal trece neobservat de puhoiul de melomani revărsat în zonă, deși ar fi cumva îndreptățit să beneficieze măcar de o fărâmă din atenția iubitorilor muzicii. Este vorba de Muzeul Theodor Aman, una dintre clădirile fermecătoare ale Bucureștiului și totodată primul muzeu de artă din Capitală, fiind deschis în 1908 (!). Ce leagă numele unui mare pictor de arta lui Euterpe? Faptul că Theodor Aman era el însuși pasionat de muzică, încercând să influențeze și să formeze gustul publicului în epoca sa prin găzduirea unor serate muzicale de calitate chiar în spațiosul atelier de lucru folosit și ca salon de primire. Ba mai mult, violoncelul expus discret, într-un colț al încăperii, și prezent și în câteva din tablourile de pe pereți stă mărturie faptului că Theodor Aman era și muzician, așa cum atestă și relatările contemporanilor care au avut privilegiul să-l asculte cântând alături de Zoe, fiica adoptivă, o dăruită pianistă și soprană. Presa vremii elogia aceste reuniuni la care luau parte și muzicieni străini, un articol din ianuarie 1879 semnalând prezența la „asemenea sărbători muzicale” a „Alteţei Sale Regale graţioasa noastră suverană” (Regina Elisabeta – n. a.).

Într-o altă sală a casei-muzeu, sub un tablou hipnotizant cu flori, realizat în tehnică 3 D cu mult înaintea vremurilor, o cobză ciobită trădează și ea vocația muzicală a pictorului, instrumentul fiind folosit ca element de decor în alte câteva lucrări.

Prin urmare, e regretabil că din miile de melomani care trec în aceste săptămâni prin zonă, nu ajung la casa Aman decât prea puțini, nimeriți probabil întâmplător. Și este cu atât mai trist cu cât Theodor Aman merită să fie cunoscut – de compatrioți, dar și de străini – nu doar ca autorul unor complexe tablouri istorice, al unor peisaje redate în manieră preimpresionistă sau al unor portrete de o expresivitate fotografică. Ori ca artistul care a desenat coroana de oțel a regilor României, cea care avea să fie confecționată din țeava unui tun otoman capturat în timpul Războiului de Independență, din 1877. Așa cum o demonstrează casa-muzeu lăsată în urmă, Theodor Aman și-a pus direct amprenta asupra construcției și decorațiunilor, a realizat singur frescele, vitraliile, chiar și mobilierul sculptat și ușile, înfățișându-se ca un artist complet, polivalent, de o modernitate surprinzătoare.

Și ceea ce face și mai important de vizitat micul, dar valorosul muzeu este faptul că opt dintre lucrările expuse acum mai pot fi văzute aici doar până pe 26 mai 2024. Deși realizate chiar în acest spațiu, în luxuriantul univers domestic amanian, cele opt tablouri fac parte azi din Pinacoteca Muzeului Municipiului București și au fost aduse acasă doar temporar, în vara acestui an. Curatoarea expoziției „Aman în vizită la Aman”, muzeograful și istoricul de artă Greta Șuteu, vorbește cu o însuflețire contagioasă despre fiecare dintre aceste tablouri, unele expuse în premieră, așa cum este cazul scenei istorice „Omorârea lui Ghica” sau al „Naturii statice cu mere”, care la restaurare a scos la iveală monograma autorului, între timp imprimată pe hârtie, pentru a sta alături lucrării. Dar una dintre surprizele grupului de picturi împrumutate o constituie micul tablou „Bust de fată”, așezat într-o cutie de sticlă. Ce-l face atât de special încât a necesitat acest artificiu de expunere? Faptul că este o raritate, un ulei pe lemn pictat și pe față, și pe verso, partea din spate înfățișând un peisaj miniatural vizibil doar în oglinzile care-l înconjoară în casetă, la aprinderea luminii. Este, alături de numeroasele simboluri răspândite prin tot muzeul, încă un mesaj peste timp pe care ni l-a lăsat un artist vizionar, care și-a dorit mai presus de orice să înalțe spiritul publicului și să fie „folositor națiunei”.