„Nunta lui Figaro” în deschiderea stagiunii Operei Române din Cluj-Napoca
0Cunoscutul titlu mozartian a fost decis de managementul scenei lirice din municipiul de pe Someș drept spectacol inaugural al sezonului 2023-2024. Și, bineînțeles, ca producție nouă pentru teatru, deși proveniența ei este compozită.
S-au preluat elemente dintr-o mai veche montare bucureșteană abandonată și actualmente înlocuită, adică decoruri, ceva costume (fostă scenografie a Adrianei Urmuzescu) și pe ele s-a grefat o regie artistică originală, semnată de Mihaela Sandu. Desigur a fost nevoie și de ajustări, așa încât fișa tehnică de spectacol îi mai include pe Magdy Hawash (adaptare scenografie, plus Content video & Design lumini) și pe Dragoș Moldovan (costume soliști & adaptare costume cor).
Într-o asemenea combinație mixată, sigur că potrivirile sunt dificile, însă echipa de realizatori a reușit să facă un spectacol de spirit clasic, dinamic, cu joc scenic divers, antrenant și cu costume frumos desenate, elegante, ce diferențiază clar personalitățile eroilor, într-o coloristică simbolică. Albul tineresc, luminos este predominant, tente mai închise sunt rezervate clasei de viță nobilă (Contele, îndeosebi, mai puțin Contesa, ale cărei origini modeste ni le amintim de la Beaumarchais), iar roșul definește figuri ce aparțin unei epoci pe cale de dispariție, revolute (Marcellina și Don Bartolo), ale căror peruci extravagante par că îi aduc din altă lume. La fel apare și Don Curzio, un notar de modă veche.
În schimb, decorul a rămas simplu, minimalist, cartezian, cu stilizări moderne, economic până la urmă. Găselnița regizoarei a fost substituirea grădinii din actul IV a palatului cu o prelungă masă de nuntă, delicat ornată floral, sub care se ascund eroii, jucându-și deghizările. Proiecția nebuloasă de fundal a înlocuit austeritatea pereților din primele două acte.
Repet, în tot acest ambient, contururile potrivite ale personajelor. mișcarea scenică ce a definit atmosfera, plus costumele au fost izbânzile montării.
Premiera a fost realizată cu soliști ai Studioului Lya Hubic care funcționează pe lângă Opera Națională Română din Cluj-Napoca pentru pregătirea și perfecționarea tinerilor artiști lirici, atelier indispensabil oricărei scene de operă, indiferent de magnitudine.
În rolul Contesei Rosina, soprana Lorena Puican a cântat cavatina „Porgi amor” (actul secund) cu linie vocală nobilă, produsă de un glas frumos timbrat, proaspăt, ferm. Pentru aria „Dove sono” (actul III), a revelat același simț artistic, legato fluent, sensibilitate și melancolie.
Remarcabil a fost și baritonul Sebastian Balaj (Contele Almaviva), posesorul unei timbralități generoase, ușor ingolate la început, dar prin care a expus un cânt nuanțat și aparté-uri subtile. Momentele vehemente din actul secund, exprimate autoritar, au recomandat și amploarea glasului. O notă bună merită a fi acordată și sunetelor acute, pline și frumos rezonante.
Potrivită ca vocalitate a fost și soprana Anna Stănescu, Susanna cristalină, diafană, lejeră, cu frazare cursivă, strălucitoare în notele înalte, deși fără multă poetică în aria „Deh vieni, non tardar” din ultimul act.
În aceeași linie de dezinvoltură a Susannei, a evoluat și Zoltan Molnar în rolul Figaro. Este un artist care a depășit ușor perioada de încălzire a vocii și cavatina „Se vuol ballare” a afișat o sonoritate solidă, nu foarte rotundă, în timp ce următoarea arie, „Non più andrai”, a avut prea puțin umor și subtilități. Inspirat a fost însă în marea arie din actul al IV-lea „Aprite un po' quegli occhi”, când a dăruit sensuri expresive elocvente.
Un delicios cuplu de caracter buf l-a constituit perechea Don Bartolo - Marcellina, adică Ștefan Muț - Alexandra Leșiu, cu două glasuri bune, el cu tente aspre, inedite în aria „La vendetta”, ea pătrunzător impostată.
Surpriza a fost distribuirea în rolul Cherubino a unui contratenor, Alexandru Costea, o soluție plină de originalitate, binevenită ca rodaj al unei timbralități pretențioase, a cărei pregătire se îndreaptă către stiluri pentru care s-a scris mult, cu forjări de tehnică, nuanțe și inflexiuni tipice. Mă refer în primul rând la barocul preclasic. În Mozart a adus o culoare androgină de voce, plăcută, ce s-a potrivit travestiului originar din tramă. Rafinările trebuie să-l preocupe, acutele să devină mai îngrijite, iar arietta „Voi che sapete” (canzona din actul secund) să evite liniaritatea, cum spuneam, în direcția expresivității.
Glasuri de perspectivă, cu evoluții care vor depăși rolurile abordate în „Nunta lui Figaro” au înfățișat soprana Alexandra Topan (Barbarina). tenorii Nicolae Ilincăi (Don Basilio), Adelin Ilca (Don Curzio), basul Cătălin Moței (Antonio).
După debutul leneș din primul act, corul pregătit de Corneliu Felecan a cântat bine și omogen. Orchestra aflată sub experimentata baghetă a lui David Crescenzi care, în seara premierei, a preferat o lectură pe alocuri mai introspectivă, decât dedicată pe de-a-ntregul unei Folle journée, a fost și ea la înălțime, cu mențiunea că la compartimentul suflătorilor s-au mai strecurat neglijențe.
Una peste alta, tinereasca „Nunta lui Figaro” clujeană a fost o bună și promițătoare deschidere de stagiune la Opera Română.
Se încarcă comentariile...
