Nu alte partide, ci altfel de partide

0
0

Cu aceiaşi finanţatori în spate, cu mimarea democraţiei interne, cu aceleaşi reţele rigide şi verticale de conducere, cu lipsă de curaj în a ataca teme marginale pe agenda politică, dar importante pentru cetăţeni, democraţia noastră nu va câştiga nimic

După ce dreapta s-a fărămiţat şi după ce s-a clamat în ultimul an cât de importantă e unitatea pentru câştigarea alegerilor prezidenţiale (culmea, tocmai tema pe care a marşat Victor Ponta), există astăzi o dezbatere, uşor naivă şi nestructurată de altfel, despre necesitatea apariţiei unor noi partide (în principal de stânga).

Nu trebuie condamnat entuziasmul, ci, cu realism, încurajat (de salutat demersul celor de la Politică fără bariere - www.facebook.com/PoliticafaraBariere). Da, în acest moment piaţa politică este blocată, prin condiţiile nesănătoase care se pun la înfiinţarea unui nou partid politic. Da, trebuie redus dramatic numărul de cetăţeni care pot înfiinţa un partid, dar şi condiţiile legate de participarea în alegeri. Da, mecanismele de participare directă a cetăţenilor (precum iniţiativa legislativă cetăţenească) trebuie debirocratizate, în era Internetului (citiţi Legea nr. 189/1999 şi cruciţi-vă!).

Dar o primăvară a partidelor pe stil vechi nu rezolvă nimic.     

Cu aceiaşi finanţatori în spate, cu mimarea democraţiei interne, cu aceleaşi reţele rigide şi verticale de conducere, cu lipsă de curaj în a ataca teme marginale pe agenda politică, dar importante pentru cetăţeni (apropo de ideologizare), democraţia noastră nu va câştiga nimic. Va fi doar un respiro, iar, odată entuziasmul alegerilor din 16 noiembrie consumat, ne vom întoarce la business as usual, elementul mereu surprinzător fiind DNA.

Pentru exemplificare, ne putem uita la cum a eşuat în mai puţin de un an PMP, un partid croit corect din punct de vedere al succesiunii etapelor (crearea unei Fundaţii, promovarea discursivă a unei politici bazate pe democraţie internă şi meritocraţie, simularea unei relaţii societate civilă - mediu partinic). Concluzia este că nu poţi mima schimbarea.

Cum excelent arată Indra Adnan şi Neal Lawson (într-un studiu care a servit ca inspiraţie pentru acest text şi care merită citit în integralitate), schimbarea trebuie să se întâmple organic, să fie integrată în relaţiile sociale de fiecare zi, construită de jos în sus şi compatibilă cu tehnologia şi cultura care funcţionează într-o societate.

Este deseori hilară observarea zbaterilor din interiorul PSD de a explica nu doar pierderea alegerilor prezidenţiale din acest an, ci şi efectele structurale care au făcut ca un rezultat similar să se înregistreze şi în 2004 şi 2009. Este ceva ezoteric, din altă lume parcă, în explicaţiile unor lideri social-democraţi. Realitatea socială scapă acestor politicieni, al căror aparat conceptual rămâne rudimentar. De aceea se vorbeşte, spre amuzamentul general, despre Partidul Facebook şi spirale de tot felul. Kuhn, cu a sa incomensurabilitate a paradigmelor, ar fi spus că şi-a găsit exemplul perfect pentru a-şi ilustra teoria.

PSD plăteşte acum, dar lucrurile nu sunt cu nimic diferite în celelalte partide. Alegerile au fost câştigate de Klaus Iohannis, un marginal al politicii mari, care a venit la Bucureşti din postura unui mit lustruit în 2009 şi care a putut fi definit, în 2014, drept cel mai bun exponent al unei anti-politici. Ianuarie 2012, iulie 2012 şi noiembrie 2014, toate sunt repere în această revoltă împotriva establishment-ului, o manifestare a anti-politicii.

Partidele de astăzi, de stânga sau de dreapta, sunt croite ca exponente ale statului în relaţia cu piaţa. Societatea nu intră decât marginal în calculele lor. Filosofia de funcţionare ţine de parazitarea şi cucerirea instituţiilor, iar finanţarea este rezultatul trocului clasic bani pentru campania electorală - contracte cu statul. Democraţie este între partide, nu în interiorul lor, iată un alt principiu de bază. Nu există evidenţă decât formală a membrilor de partid, implicarea acestora în luarea deciziilor este inexistentă, iar cetăţenii sunt relevanţi doar în preajma momentelor electorale. Liderii politici de astăzi nu cer în fapt participare, ci recunoştinţă şi supunere faţă de eternul "eu ştiu cel mai bine şi îmi asum".

Rezultatul unei astfel de filosofii îl ştiţi: încredere publică la nivelul genunchiului broaştei în partide, respingerea partinicului şi tot mai puţini membri de partid, scăderea constantă, cu notabile excepţii, a participării electorale.

Efervescenţa civică arată totuşi un interes pentru politic în sensul larg, care merită amplificat şi valorificat. Partinicul este cel indicat drept rămas în urmă, inadaptat noilor relaţii sociale.

Facebook a venit un loc comun al explicaţiilor despre pierderea alegerilor pentru PSD pentru că el reprezintă poate cel mai bine conceptele de reţea, de colaborare şi comunitate care definesc tot mai mult comportamentul în zona socială, în raport cu mecanismele stricte, ierarhice şi verticale care structurează activitatea partidelor.

Partidele de astăzi nu sunt pregătite pentru democraţia de fiecare zi şi operează cu un concept al solidarităţii tipic fabricilor fordismului, nu social media. Ce tot nu reuşesc ele să înţeleagă este că scăderea interesului pentru politica partizană şi pentru democraţia reprezentativă pleacă de la o întrebare simplă: de ce să te alături sau să votezi o organizaţie asupra căreia ai o influenţă foarte mică sau inexistentă?

Partidele vechi sunt prea centrate în jurul liderilor lor, care funcţionează de multe ori ca unic element de diferenţiere în contextul unor propuneri de politici publice în care identitatea încetează doar la nivelul de nuanţă.

Alegeri primare deschise pentru alegerea candidaţilor partidelor, elemente de democraţie directă, acceptarea platformelor în interiorul partidelor (aici Partidul Socialist francez poate fi un exemplu), consultarea tuturor membrilor prin Internet sau sms în cazul unor decizii majore, acestea sunt idei prin care se poate trece de la beţia pentru admiraţie a liderilor la motivarea membrilor să participe. E pasul firesc dacă se vrea schimbarea modelului de finanţare al partidelor, după modelul, prea adesea mitizat, a ceea ce a făcut Obama în 2008 şi 2012: de la baronul care are bani prin spolierea statului la cetăţeanul care donează 5 sau 10 euro.

O puterea tot mai difuză şi distribuită în societate solicită un alt tip de leadership, care devine eficient prin aducerea actorilor relevanţi împreună şi prin formarea de coaliţii în jurul unor politici cheie. Într-o societate de tip reţea, în era asimetriei puterii, aşa poate fi reimaginat şi recredibilizat spaţiul partinic.

Aceste direcţii pot părea SF-uri în raport cu modul în care funcţionează partidele astăzi. Dar adaptarea nu este facultativă. Toţi cei care au în plan formarea de noi partide, după chipul şi asemănarea celor vechi, ar face mai bine să nu-şi piardă timpul şi resursele. Pentru cei care iau în calcul schimbările din societate care se tot manifestă, mai mult sau mai puţin deschis, în ultimii ani, pentru cei care cred că pot răspunde provocărilor unei societăţi de tip reţea aflate în afirmare, ideea unor noi partide are sens. Pentru cei din interiorul partidelor clasice, alegerea este una simplă: ne adaptăm sau pierim, învinşi de biologie sau de un mod de funcţionare revolut.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite