Noaptea lacrimilor la Istanbul

E plină presa română de analişti ai “situaţiei din Turcia”. Cam lipsesc însă interviurile cu înşişi eroii principali ai acestei “situaţii”: protestatarii din Piaţa Taksim. Şi asta deşi Turcia e doar la o bătaie de aripă de pescăruş de România.

Am scris săptămâna trecută un material despre Turcia în care am citat pe larg mărturiile a trei participanţi la protestele din Istanbul. Cei trei tineri au explicat de ce ieşiseră în stradă şi ce sperau să obţină şi au povestit cum i-a atacat în repetate rânduri poliţia cu tunuri de apă şi gaze lacrimogene. Pentru că “situaţia din Turcia” încă nu e rezolvată (în ciuda evacuării în forţă a Pieţei Taksim), revin cu alte mărturii de-ale protestatarilor (intervievaţi cu toţii prin Skype sau telefon). Şapte tineri povestesc prin ce-au trecut în noaptea de marţi spre miercuri, când “ocupanţii” din Taksim s-au confruntat cu cea mai violentă acţiune a poliţiei de până atunci. De-asemenea, alţi trei protestatari, care au fost în piaţă de la bun început, explică de ce nu pot accepta propunerea prim-ministrului Erdogan de a supune soarta Parcului Gezi unui referendum.

Click pe unul dintre numele de mai jos pentru a citi mărturia acelei persoane:

·      Özgür Buldum: “Aceia nu erau protestatari adevăraţi. Nu erau de-ai noştri”.

·      Mehmet Hazar Ildirim şi Aja Novosadova: “S-a format un lanţ uman pentru a crea coridoare prin care să treacă răniţii şi doctorii”.

·      Engin Aydogdu: “Prietenul român mi-a spus: ‘Sunt nişte animale! N-am mai văzut astfel de fanatici’”.

·      Ümit Balkanli: “Eram ca şi copiii – aleargă înainte, uită-te la monstru, aleargă înapoi”.

·      Aysecan Ozturan: “Nu poţi respira, nu poţi vedea, şi simţi că plămânii îţi vor exploda”.

·      Asli Aldemir: “Am văzut o grămadă de oameni sângerând”.

·      Gökşen Şahin: “Nu poţi face un referendum pe teme de mediu înconjurător şi drepturile omului”.

·      Doğu Can: “Dacă oamenii spun într-un referendum ‘Vrem să-l omorâm pe Doğu’, asta nu e democraţie”.

·      Uğraş Turan Öner: “Îi aduc cu autobuzele. Votează şi copiii de 9 ani, votează şi morţii”.

* * *

Özgür Buldum, 37 de ani, producător muzical:

“Am fost în piaţă ieri [marţea trecută – n.red.] de pe la 3 după-masa. Venea încontinuu tot mai multă lume. Oamenii ar fi trebuit să fie la lucru, dar ei preferau să vină în parc. Acest protest nu mai are nimic de-a face cu copacii. Are de-a face cu libertatea, cu democraţia. […] Eu sunt un muzician de 37 de ani. Am unele opinii politice. […] De câte ori scriu ceva pe Facebook despre guvern, maică-mea mă sună să-mi spună înfricoşată: ‘Nu mai scrie chestii de-astea! Aştia-i ridică pe cei care scriu împotriva autorităţilor!’ Asta nu e democraţie. Nu e o republică”.

“Ok, deci aseară s-a întâmplat ceva foarte interesant care nu poate caracterizat decât ca o piesă de teatru. Poate ai auzit de Çarşi – galeria Beşiktaşului. În primele zile de protest, aceşti suporteri au fost eroii noştri. Sunt tipi duri, puternici. Au cărat bolovani grei pentru baricade. Au salvat oameni din calea gazelor lacrimogene. Au luat capsulele cu gaze cu mâinile goale şi le-au aruncat înapoi către poliţişti. Şi-au ars mâinile ca să-i salveze pe alţii. Ieri, [la un moment dat] am văzut un grup de indivizi care strigau la protestatarii din parc şi încercau să-i adune şi să-i conducă către baricadele poliţiei. [Spuneau că sunt Çarşi]. Nu i-am crezut. Am alergat către secţiunea de parc unde se aflau corturile Çarşi şi l-am întrebat pe cel mai în vârstă dintre ei: ‘Ăia fac parte din grupul vostru?’ Mi-a zis ‘Nu, suntem cu toţii aici. Cred că ăia sunt provocatori’”.

“Pe când m-am întors de unde-am plecat, poliţia începuse deja să atace, pentru că tipii aceia îi înjuraseră şi aruncaseră cu pietre către ei. […] Iar cei care aruncaseră cu cocktailuri Molotov aveau un tip de mască de gaze pe care îl poartă doar poliţia. Autorităţile se joacă cu noi. […] Dacă azi îi pun pe unii să-i provoace pe poliţişti, ceea ce îi determină pe aceştia să ne atace, ce-au să facă mâine? Pot să omoare pe cineva şi să spună că un anumit grup de oameni [din rândurile protestatarilor] l-a omorât. Şi-atunci toată lumea se războieşte cu acel grup de oameni. Şi cine ştie câte persoane pot să moară”.

“Le-am spus [liderilor] protestatarilor: ‘Tipii ăia nu-s din gruparea Çarşi’. Mi-au spus ‘Ştim, dar nu putem să anunţăm lucrul ăsta. Dacă o facem, oamenii îi vor ataca şi se va crea panică. Aşa că le vom spune tuturora să se uite bine în jurul lor şi să acţioneze deştept’. Am fost de-acord cu ei. Dar zece minute mai târziu, de ce mi-era frică s-a întâmplat: poliţia a ripostat. [Când m-am întors de la corturile Çarşi, i-am văzut pe] provocatori lângă o baricadă. Îi înjurau pe poliţişti şi le ziceau: ‘Hai, daţi cu gaze lacrimogene!’ Poliţiştii nu mişcau. Şi-atunci au aruncat cu pietre şi poliţia a reacţionat. Apoi la televizor au spus că poliţia a fost mai întâi atacată şi-abia apoi a început şi ea să tragă. E adevărat. Dar aceia nu erau protestatari adevăraţi. Nu erau de-ai noştri. Au fost trei zile de linişte şi [autorităţile] au pus ceva la cale în tot timpul ăsta. Şi-acum vedem ce”.

Mehmet Hazar Ildirim, 30 de ani, artist şi Aja Novosadova, cehoaică de 34 de ani, voluntar în cadrul organizaţiei European Volunteer Service, în Turcia de 10 luni:

Aja: “Am ajuns în parc la 4 după-amiază. Nu se întâmpla nimic în parc, dar în afara sa unii protestatari aruncau cu pietre. Nu ştiai cine ce face în afara parcului, pentru că toată ziua auzisem zvonuri despre provocatori trimişi de poliţie. Când au văzut oamenii că unii protestatari se dedau la violenţe i-au luat pe sus ca să nu-i mai atace pe poliţişti. Noi încercam să evităm [zonele violente]. Până pe la 7 seara, parcul nu era aglomerat şi am putut evita capsulele cu gaze lacrimogene. Dar după 7 a început să se aglomereze şi capsulele au aterizat în apropierea noastră. S-a creat panică şi lumea fugea în toate direcţiile. Până la urmă, am reuşit să controlăm situaţia şi ne-am pus să ajutăm personalul medical să-i îngrijească pe răniţi”.

Mehmet: “Guvernatorul Istanbulului promisese că nimeni nu se va atinge de protestatarii din parc. Pe la 6 seara am plecat către parc împreună cu mama mea şi cu nişte prieteni. […] Era una dintre puţinele dăţi când semnalele de Internet şi telefonie mobilă funcţionau în parc, aşa că eram la curent cu ce se întâmplă în jurul nostru. Ştiam că se duc lupte vis-à-vis, în Piaţa Taksim. Dar am crezut că dacă stăm în parc nu vom fi atacaţi. Dar pe la ora 7 au început să cadă capsulele cu gaze lacrimogene printre noi. În primele 20 de minute a fost panică. Oamenii leşinau, alţii încercau să le dea primul ajutor. Încercam să menţinem străzile care dau înspre parc libere ca doctorii să poată circula cu răniţii. Tot cam la vreo 15 sau 20 de minute, veneau valuri de gaze lacrimogene – ori că le aducea vântul din Piaţa Taksim, ori că aruncau capsulele direct în parc”.

“Au rănit mulţi oameni. Oamenii încercau să rămână calmi. Dar soseau încontinuu mesaje cum că vine poliţia către noi cu tunurile de apă. Părinţii mei erau îngrijoraţi. Primeam multe mesaje în care eram îndemnaţi să plecăm de-acolo. Iar guvernatorul Istanbulului era la televizor cerându-le părinţilor să-şi scoată copiii din parc, sub pretextul că în parc se aflau unele grupări care le-ar putea face rău tinerilor. Dar nu era deloc aşa – parcul era un exemplu de solidaritate şi întrajutorare. Eram cu toţii crispaţi, dar încercam să rămânem calmi. […] Trebuie că am văzut 15-20 de oameni duşi pe targă către punctele de prim ajutor din parc. S-a format un lanţ uman pentru a crea coridoare prin care să treacă răniţii şi doctorii”.

“Tatăl meu ştia că fusesem în parc în fiecare din ultimele 15 zile. Doar aseară, însă, m-a sunat să-mi spună să plec de-acolo, pentru că-l auzise la guvernator spunând că vom fi atacaţi de către nişte ‘grupări ilegale’. Nu era adevărat. Parcul era foarte liniştit. Am fost într-adevăr martor la câteva incidente cu ofiţeri de poliţie îmbrăcaţi în civil [care umblau printre noi]. Pe la miezul nopţii, oamenii s-au dus la unul dintre ei şi i-au spus: ‘Ştim că eşti poliţist şi vrem să pleci de-aici. Nu te vom forţa să pleci; te vom conduce doar afară’. Şi l-au condus afară din parc. În parc nu erau deloc violenţe, dar ştiam că în afara lui se dădeau lupte, pentru că vedeam trecând mulţi oameni răniţi. Apoi a sosit un zvon că intră poliţia peste noi. Atunci am hotărât să-mi duc nevasta şi mama de-acolo”.

Aja: “În parc, eram înghesuiţi printre copaci şi nu vedeam prea bine ce se întâmplă în jurul nostru. Şi asta ne provoca teamă, pentru că nu aveam situaţia sub control şi ştiam că dacă va trebui să o luăm la fugă nu prea aveam pe unde fugi. Era foarte periculos”.

Mehmet: “Da, erau sute de mii de oameni în zona parcului. Şi de fiecare dată când venea câte un val de oameni, unii cădeau la pământ din cauza înghesuielii. De aceea principala noastră grijă în parc era să creăm acele coridoare de siguranţă prin care să poată trece oamenii. Unii s-au ţinut de mână şi câte cinci ore încercând să menţină nişte cărări drepte”.

Engin Aydogdu, 35 de ani, regizor

“Dimineaţa, guvernatorul a spus că îi vor lăsa în pace pe cei din parc, aşa că oamenii s-au dus acolo cu bătrînii, cu copiii, cu nevestele. Şi la ora 7 au început să tragă cu gaze lacrimogene. Nici nu-ţi vine să crezi ce cantitate de gaze s-a folosit! Nu e uman! […] Autorităţile ne-au minţit. Ne-au spus că nu se ating de noi şi apoi ne-au gazat. Mă rog, se termină şi cu ei. Oamenii se trezesc. Nu ne oprim. […] Am fost sub gaze lacrimogene de mai bine de 100 de ori până acuma. Au fost mai mult de 400 de răniţi şi 20 de persoane sunt rănite serios. Iar presa ori nu spune nimic, ori dă informaţii false. Ieri au zis la ştiri că protestatarii sunt beţivani. Şi [cei din guvern] tot spun că ei sunt oameni religioşi. Nu sunt religioşi; sunt porci capitalişti”.

“Am un prieten român care lucrează cu Jandarmeria – îi antrenează pe jandarmi. Şi a lucrat şi cu trupele speciale ale poliţiei turceşti. Mi-a spus aşa: ‘Sunt nişte animale! N-am mai văzut astfel de fanatici. Aveţi grijă!’”

“Sunt sigur că cei care l-au cumpărat pe Erdogan (S.U.A., baronii finanţişti) îl urăsc acum pentru le-a distrus o muncă întreagă: milioane de tineri care erau apolitici acum se revoltă”.

Ümit Balkanli , 45 de ani, proprietara unei companii de film

“Am fost în Piaţa Taksim de 4 ori în ultimele 15 zile. Seara trecută am stat acolo 8 ore. Am fost de două ori la spital cu probleme de respiraţie şi ochi din cauza gazelor lacrimogene. […] Nu mai poţi să-ţi duci viaţa la fel ca înainte. Mi se pare stupid acum să mă duc la lucru şi să fac un buget – e ca o glumă proastă. Ori închizi ochii şi-ţi continui existenţa ca şi înainte – ceea ce eu nu pot să fac – ori renunţi la viaţa ta de zi cu zi şi vii aici [în parc – n.red.] şi te lupţi. Nu le poţi face pe amândouă. Sau cel puţin eu nu pot”.

“Aseară am luat un taxi şi m-am dus în Piaţa Taksim. M-am întâlnit cu prieteni care mergeau şi ei către piaţă. Aveau măşti de gaze la ei. Eu nu aveam, pentru că nu mă aşteptam la asta [la atacul cu gaze lacrimogene – n.red.]. Mai fusesem acolo în fiecare din ultimele trei, patru zile şi fusese ca la un festival: muzică, mâncare, cântat şi dans. Aşa că nu mă aşteptam la vreun pericol mare. […] La moment dat, în timp ce eram în drum către Piaţa Taksim, oamenii din jurul meu au început să fugă în direcţia opusă. Ne-am întors şi noi şi-atunci le-am simţit – gazele lacrimogene. […] Eram ca şi copiii – aleargă înainte, uită-te la monstru, aleargă înapoi. […] De la 8 şi până la 2, asta am tot făcut: am înaintat, ne-am luat doza de gaze, ne-am retras. Ne-am odihnit, am avansat, ne-am retras”.

“Nu sunt o ‘marginală’ [aşa cum i-au numit în repetate rânduri autorităţile pe protestatari – n.red.]. Sunt o businesswoman. Sunt patroana unei companii. Am 45 de ani. Nu fac parte din nicio organizaţie”.

“Au spus prin presă: ‘Dacă nu încetaţi cu reţele de socializare, vă tăiem Internetul’. Cum pot ei să spună aşa ceva? Noi plătim pentru Internet şi ei n-au voie să spună ‘E Internetul nostru. Îl tăiem.’ Noi l-am făcut prim-ministru; nu el ne-a făcut pe noi popor. El a ajuns prim-ministru pentru că l-am făcut noi! ”

“Acum oamenii se ajută între ei. Îşi dau unul altuia măşti de gaze şi ochelari de protecţie… Toată lumea se comportă altfel. Când mergi cu maşina şi ajungi la o zebră, te opreşti şi-i spui pietonului ‘Te rog, treci’. Oamenii sunt foarte politicoşi unul cu altul acum. Turcii nu erau aşa înainte; toată lumea era grăbită”.

Aysecan Ozturan, regizoare

“Pe la ora 7, piaţa s-a umplut de protestatari. Nu au fost provocări. Singura ‘provocare’ pe care am văzut-o a fost aceasta: un prieten de-al meu s-a dus până lângă poliţişti şi s-a uitat drept în ochii lor, fără să scoată o vorbă. S-a uitat doar la ei, ca să le aducă aminte că noi suntem poporul, nu duşmanul”.

“La ora 8, m-am dus împreună cu doi prieteni să mâncăm ceva la un restaurant de lângă piaţă. Aşteptam să vină mâncarea când am auzit zgomot afară. Câţiva oameni au năvălit înăuntru, urmaţi câteva secunde mai târziu de către un nor de gaze lacrimogene. Am luat înăuntru câţi oameni am putut şi am închis uşa. Nu ştiu dacă ai fost expus vreodată la gaze lacrimogene. Sunt groaznice – mai ales dacă eşti foarte aproape de ele. Şi noi eram. Nu poţi respira, nu poţi vedea, şi simţi că plămânii îţi vor exploda. Dar avem cu toţii experienţă. Efectul trece după 15–30 de minute, în funcţie de tipul de gaze şi de tratamentul administrat”.

“Când am ajuns acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit pe Internet. Ştii că presa naţională nu spune decât ceea ce îi dau voie autorităţile. Am văzut că erau mulţi oameni care aveau nevoie de medicamente. Aşa că am luat un taximetru şi m-am dus la cea mai apropiată farmacie şi apoi m-am dus la hotelul Divan, unde se găseşte o infirmerie […]. N-am îndrăznit să mă duc în parc sau în piaţă. [Poliţia] încă ataca. După ce-am lăsat medicamentele, m-am alăturat brancardierilor. Pe la 2 dimineaţa, a trebuit să plec pentru că nu mai puteam sta în picioare de oboseală. M-am dus înapoi acasă şi am scris mesaje până dimineaţa”.

Asli Aldemir, 33 de ani, manager de marketing în industria modei

“La ora 8 a aterizat prima capsulă cu gaze. Nu ne aşteptam la aşa ceva. S-a creat panică. Am văzut un băiat care căzuse şi-şi rupsese piciorul. Striga ‘Mi-am rupt piciorul! Ajutor! Vă rog, ajutaţi-mă!’ Mie mi-era rău de la gaze şi-mi părea şi rău de el. Toată lumea striga să vină un doctor să-l ajute. Am găsit un doctor şi l-am ajutat pe băiat. […] Mai târziu, am văzut un alt bărbat care a căzut. Cred că a făcut un atac de cord. Am văzut o grămadă de oameni sângerând. Am văzut un tip la vreo 50 de ani cu capul plin de sânge. A spus că l-a lovit o bucată de metal. [Protestatarii] şi-au făcut un spital în parc. Sunt atât de bine organizaţi! Aleargă încontinuu după doctori, după medicamente. Au pungi imense pline de medicamente”.

“Guvernatorul Istanbulului a spus ieri ‘Dacă vă preţuiţi viaţa, plecaţi din parc’. Era o femeie acolo la vreo 50 de ani cu nepotul ei. I-am spus [ce-a zis guvernatorul] şi ea a spus ‘Sigur că-mi preţuiesc viaţa, dar îmi preţuiesc ţara mai mult decât viaţa, aşa că sunt aici’”.

“E ca un război aici. Serios. Dar ar trebui să vezi ochii oamenilor… Ochii tinerilor sunt atât de frumoşi! Toţi tinerii se ajută unul pe altul. Sunt ca o familie. N-am să uit cât trăiesc ziua de ieri! ”

Gökşen Şahin, 28, coordonator pe politici de mediu, Fundaţia TEMA:

“Totul a început când o persoană a văzut [muncitorii] intrând în parc şi a trimis un mesaj pe Twitter. Şi oamenii care locuiau în zonă s-au dus în parc. Eu am ajuns acolo a doua zi dimineaţă. [Poliţiştii] au încercat să intre în parc la 9 dimineaţa, când oamenii îşi instalau corturile, hotărâţi să stea acolo ca să oprească distrugerea. Poliţia a atacat cu gaze lacrimogene şi a încercat să dea foc la corturi. La început, eram vreo 15–20 de oameni. A doua noapte am fost aproape 1.000 de oameni. Iar apoi au venit aproape 5.000 de oameni [după ce poliţia a acţionat pentru prima dată în forţă – n.red.] ”.

“Cabinetul Primului Ministru m-a invitat să vin să discutăm despre ce s-a întâmplat în Taksim, ca reprezentant al ONG-ului meu. Unsprezece oameni s-au dus ieri la el şi i-au povestit prin ce-au trecut. Eu nu m-am dus. În primul rând, n-am vrut să-i las să se folosească de numele organizaţiei mele. În al doilea rând, aflaseră deja de la o altă delegaţie ce vrem noi – de la o delegaţie aleasă de către cei din piaţă. Aşa că nu ar fi fost etic să mă duc la această întâlnire, când persoanele din prima delegaţie nu au mai fost invitate la a doua rundă de discuţii”.

“Nu-mi place ideea referendumului [pe tema soartei Parcului Gezi – n.red.]. Nu poţi face un referendum pe teme de mediu înconjurător şi drepturile omului. Dacă faci un referendum şi alegătorii spun că violenţa împotriva femeilor e acceptabilă, vom tolera violenţa împotriva femeilor? Aşa şi aici. Nu poţi face un referendum pe tema tăierii a 500 de copaci”.

Doğu Can, 19 ani, masterand la Filosofie:

“Prim-ministrul a spus că va face un referendum. Nu accept [ideea]. Nu orice poate fi supus unui referendum. Drepturile fundamentale nu se discută. El o face pentru că se bazează pe majoritatea sa. Dar democraţia nu înseamnă că majoritatea decide orice-ar fi. Dacă oamenii spun într-un referendum ‘Vrem să-l omorâm pe Doğu’, asta nu e democraţie. Drepturile minorităţilor şi drepturile fundamentale trebuie apărate”.

Uğraş Turan Öner, 36, traducător:

“Felul în care tratează ei [partidul de guvernământ – n.red.] alegerile este nedrept. Dacă nu capeţi mai mult de 10% din voturi la nivel naţional, voturile tale sunt inutile. Aceasta nu este o democraţie reprezentativă. [În trecut] s-au găsit multe buletine de vot în gunoaie şi au existat multe dovezi că până şi morţii au votat. Ei sunt cei care fac legile. Vor să-şi joace jocul lor, pentru că ei controlează sistemul de vot şi chiar şi Constituţia. Au îndeajuns de mulţi parlamentari ca să modifice Constituţia şi să facă ce legi vor ei”.

“Dacă va avea loc un referendum, vor fi aduse sute de mii de persoane din alte oraşe [ca să voteze cum vor ei]. Vor fi plătiţi pentru voturile lor. Îi aduc cu autobuzele. Votează şi copiii de 9 ani, votează şi morţii”.