Nenorocirea de a-ţi veni la cină preşedintele SUA

Richard Helms a fost director CIA între iunie 1966 şi februarie 1973. A fost implicat în multe Operaţiuni clandestine comandate de preşedinţii americani, de la Eisenhower, la Richard Nixon, unele peste hotare, ca de exemplu MONGOOSE, împotriva lui Fidel Castro, lovitura de stat împotriva lui Allende, preşedintele ales democratic al Republicii Chile;

altele chiar în America, violînd Carta Agenţiei, cum au fost, de exemplu, Operaţiunea Chaos, de spionare a dizidenţilor, sau Operaţiunea MK ULTRA, de experimente pentru controlul minţii umane.

Cu toate acestea, datorită străşniciei cu care a apărat teza Secretele CIA trebuie să rămînă secrete! în tulburii ani 1974-1975, a rămas cu o amintire bună în Istoria Agenţiei.

Dat afară de Richard Nixon, pentru c-a refuzat să implice Agenţia în Scandalul Watergate, Richard Helms e numit ambasador în Iran.

După plecarea din acest post, în urma condamnării cu suspendare pentru sperjur, fostul director al CIA, colaborează cu Nancy Reagan, Prima Doamnă a Americii, ca şef al programului antidrog Just Say No.
În 1987, profitînd de faptul că actorul britanic Rex Harrison (un prieten al familiei) era la Washington, i-a invitat pe Rex şi pe soţia sa Mercia, la cină, acasă.

Richard Helms îşi publică în 2003 memoriile sub titlul A Look over My Shoulder: A Life în the Central Intelligence Agency, la editura Rondom House.

Printre altele, în Memorii el ţine să consemneze şi cina la care au fost prezenţi Rex Harrison şi soţia.

De ce?

Răspunde Richard Helms:

„Cu ajutorul lui Michael Deaver, şeful cabinetului de la Casa Albă, i-am invitat pe singurii actori pe care îi mai ştiam – preşedintele şi Nancy Reagan.”

Cei doi răspund invitaţiei. Fostul director CIA, altfel spion serios, găseşte prilejul de a se uimi de tărăboiul creat în viaţa sa de venirea la cină a preşedintelui Americii.

Redau întregul fragment dedicat vizitei, aşa cum îl publică Richard Helms, nu fără a remarca talentul de observator al fostului şef al spionilor:

„Operaţiunea a început cu o inspecţie temeinică a casei noastre de către o echipă de experţi ai Serviciului Secret. Garajul anexat casei a fost catalogat ca fiind prea îngust pentru scopurile celor de la Serviciul Secret, dar s-a hotărît că, cu un pic de exerciţiu, unul dintre şoferii de la Casa Albă ar putea parca limuzina preşedintelui în marşarier, fără a deteriora autovehiculul sau garajul nostru, de altfel destul de solid. În interiorul casei, au fost examinate bucătăria, sufrageria şi livingul şi au fost alese scaunele suficient de sigure pentru preşedinte. Nu era vorba de rezistenţa la greutate a acestora ci, mai degrabă, de obstrucţionarea vizibilităţii unui eventual asasin care stătea la pîndă prin cartier. Orice posibilităţi ascunse de supraveghere au fost probabil, eliminate de către teste electronice meticuloase. Am spus «probabil», pentru că, din experienţa mea, ştiam că cele mai specializate tehnici secrete de monitorizare audio sau de alt fel erau întotdeauna cu un pas înaintea echipelor de contra-supraveghere.

Apoi, reprezentanţii Serviciului Secret au alertat toţi vecinii de pe stradă cum că va avea loc un «eveniment» care impunea ca aceştia să nu-şi parcheze maşinile în faţa locuinţei între orele 18 şi miezul nopţii, oră la care se presupunea că misterioşii noştri oaspeţi ar fi plecat acasă. Toată lumea a cooperat din plin. Astfel, a existat suficient spaţiu pentru cele douăzeci şi trei de vehicule (după numărătoarea estimativă a Cynthiei) care făceau parte din anturajul preşedintelui să poată rula şi parca – o dubiţă pentru comunicaţii, unităţi radio, o limuzină de diversiune, o ambulanţă, motociclete şi diverse echipaje de patrulare.

Etapa finală a constat în supravegherea alimentelor şi a băuturilor. Deşi risc să compromit orice măsuri de securitate încă utile, voi recunoaşte că, înainte de a se turna băutura, înainte de a se pune mîncarea pe masă sau înainte de prepararea cafelelor, se luau ample msăuri de precauţie. Mă întreb cum ar putea descrie reglementările din administraţie postul care, pe vremuri, era cunoscut pur şi simplu ca «degustător».

Coloana oficială a sosit la timp; preşedintele şi Nancy au intrat în fortăreaţă fără vreun incident neplăcut. Conform instrucţiunilor, i-am indicat preşedintelui scaunul care fusese selectat pentru el. Fără o fărîmă de ezitare, Ronald Reagan s-a aşezat într-un altul, mult mai confortabil”.

Istorisirea lui Richard Helms e un excepţional Document de Istorie, pentru că surprinde măsurile neobişnuite – unele absurde – de securitate, luate de Secret Service pentru venirea unui preşedinte american la cină. N-am avut în viaţa mea, la cină, un preşedinte român în exerciţiu, fie şi pentru că nu obişnuiesc să dau mese cu invitaţi, în cazul meu cina reducîndu-se, de vreo 15 ani, la trei mere.

Citindu-l pe Richard Helms mă întreb  însă dacă şi la noi e venirea unui preşedinte în vizită la cineva declanşează acelaşi tărăboi!